Naked / Nud
Abia am găsit loc la Naked. M-am aşezat lângă doi saşi în vârstă, cam veseli de felul lor (de fapt, amândoi trăzneau a sâmbure de prună, vorba lui Amza) şi câţiva tineri care pufneau în râs din orice. Toţi ardeau de nerăbdare, de parcă începea un experiment pe pielea lor, nu un film ca toate filmele. Se aşteptau, poate, la cu totul altceva decât ceea ce a fost, de fapt, documentarul lui Nicole Horanyi, aşa cum se întâmplă întotdeauna când aşteptările noastre reflectă exact lucrurile pe care vrem să le vedem.
Denice, 25 de ani, e actriţă porno daneză, cu sute de filme la activ. Marea ei satisfacţie, cu care se hrăneşte zilnic, e faptul că a lucrat şi la Los Angeles, în "vremurile ei bune", unde a dominat piaţa. De fapt, Denice îşi aminteşte cu atâta nostalgie de munca din Los Angeles, încât îşi ia inima în dinţi, pleacă din nou în State şi încearcă o revenire spectaculoasă. Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Deşi o recunosc toţi foştii colaboratori, veterana Denice e îmbătrânită, ba chiar urâţită prematur şi se loveşte de criterii de frumuseţe cărora nu le mai corespunde. Dacă altădată spera la o zi liberă, acum speră la o zi de lucru. În plus, din lipsă de bani, bate la uşa unei agenţii la care nu s-ar fi dus niciodată. Se ciocneşte de practici erotice brutale, dezumanizante peste măsură, care răstoarnă acest american porno dream într-un coşmar.
Chiar dacă n-o să credeţi, ceea ce conţine filmul lui Nicole Horanyi rămâne în graniţele cinema-ului documentar, neintrând nici măcar cu juma' de pas în zona porno. Poate v-am dezamăgit, dar accentul cade pe rutina sexului, pe statutul de marfă al femeii, pe clişeele ridicole din regiile de film porno şi, mai ales, pe felul în care toate astea sunt "încasate" de psihologia actriţelor. Din femeia liberă, cu self-esteem, Denice se transformă într-un ghem de frustrări, trecând din impas în resemnare. Devin evidente goana după standarde, brutalizarea sexului pe care a adus-o înmulţirea ofertelor erotice pe Internet, trauma din spatele plăcerii şi, mai presus de toate, sexul ca prestare de serviciu.
Rar se întâmplă ca, la cinema, să vezi pe ecran nişte oameni vorbind despre anal, fată-băiat-fată şi fată-fată, să-i condamni în sinea ta pentru opţiunile lor decadente şi, simultan, să empatizezi cu ei. Regizoarea Nicole Horanyi, prin cadrele intimiste, prin close-up-uri cu buze, degete, sprâncene, riduri, prin muzica soft, uneori lirică, alteori house, scoate filmul din ceea ce putea fi o tâmpenie cu indivizi de doi bani şi îl duce într-o zonă umanistă, de observaţie a rătăcirilor din lumea comerţului cu plăcere. Cred că doar A Hole in My Heart (2004) al lui Lukas Moodysson sau Whores' Glory (2011) al lui Christophe van Rompaey au mai putut genera, simultan, greaţă şi simpatie. Naked este, din punctul meu de vedere, de văzut. Dacă nu cu ochii deschişi, din cauza pudorii, atunci cu ochii închişi, măcar pentru muzică.
Danemarca, 2014, 51 min
Regie: Nicole N. Horanyi
Imagine: Nicole N. Horanyi
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
Naked Island / Închisoarea
Un "deceniu obsedant" a avut nu doar vechea Republica Populară Română, din anii '50-'60. Republica Populară Federativă Iugoslavia, din aceiaşi ani, a trăit momente la fel de grave, ca distrugere a omului declarat "duşman al poporului", cu victime din toate păturile sociale. Ceea ce la noi a însemnat Aiud, de pildă, la ei a însemnat Insula Goală, un loc despre care nu se ştia nimic. Şi nici nu avea voie să se ştie. Un fenomen draconic, exact ca cel de la noi, dar despre care se cunosc puţine, azi, exact ca despre al nostru. Iar asta se întâmplă fiindcă cei care au putut să scape din închisorile de "reeducare" n-au putut sufla o vorbă. De frică, cei mai mulţi au dus secretul cu ei în mormânt.
Unul dintre aceşti "tăcuţi" ai Iugoslaviei a fost bunicul regizoarei lui Naked Island, scopul documentarului fiind tocmai aflarea acelui secret, îngropat în sufletul bătrânului. De la bun început, filmul se alcătuieşte din poze de familie, din interviuri cu mama şi sora regizoarei, cu prietenii bunicului, sare în trecut prin imagini de arhivă, apoi revine în prezent pentru confirmarea lor de către cei care încă mai trăiesc. Încetul cu încetul, adevărul iese la iveală din frânturi de confesiuni paralele, iar ceea ce părea a fi la început doar un film-frescă despre Iugoslavia anilor '50-'60 se transformă într-un portret de familie. Treptat, vedem că tăcerea bizară a bunicului, care înăbuşea de fapt ruşinea şi durerea îndurate pe Insula Goală, a lăsat cicatrici în inimile tuturor din jur, făcând ca flagelul din trecut, naţional, să aibă un recul în familii şi să devină un flagel actual.
Cred că cele mai valoroase minute ale documentarului sunt trecerile de la pozele de familie, filmate printr-un traveling lent de la un colţ la altul al imaginii, la interviuri şi, apoi, la panoramele cu satul, cu insula, cu casa. E un mix de tonalităţi şi, deci, de stări care dau ritm în permanenţă şi exprimă foarte clar greutatea trecutului, rănile şi oamenii care nu mai sunt. Excelent filmat, bine stăpânit ca pachet de emoţii, bine poziţionat pe linia între povestea cu lacrimi şi tragismul care te lasă mut, Naked Island este o reuşită.
Croaţia, 2014, 75 min
Titlu original: Goli
Regie: Tiha K. Gudac
Imagine: Eva Kraljević; Tamara Cesarec; Srđan Kovačević; Tiha K. Gudac
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu