O crimă cu valoare adăugată - Himmelverbot / Outside la Astra Film Festival, 2015

Gavril Hrib e un puşcăriaş condamnat pe viaţă pentru omorârea unei procuroare şi a soţului ei. După 21 de ani e eliberat pentru bună purtare şi încearcă să reînveţe viaţa în libertate, lucru foarte dificil într-o Românie cărei nu îi pasă deloc de reintegrarea celor eliberaţi din închisoare, ca şi cum i-ar aştepta mai degrabă să se întoarcă de unde au plecat. Deşi e un film al cărui subiect principal pare să fie chiar acesta: lupta unui puşcăriaş cu vina şi cu viaţa în afara închisorii, totuşi Himmelverbot / Outside, filmul lui Andrei Schwartz care a primit premiul pentru Cel mai bun documentar, competiţia România, la Astra Film Festival 2015, ajunge să vorbească despre altceva. Cheia lui e în altă parte: "Când erai un simplu tâlhar, era ceva banal. Dar când o făceai dintr-o răzbunare, dintr-un motiv ori ceva, din justiţie sau din miliţie, era o altă chestie, erai văzut de ceilalţi altfel. Creasem deja istoria, nu mai puteam să dau înapoi.". Ce vor să spună Gavril Hrib (Gabi) şi Andrei Schwartz cu asta? Că după o oră şi un sfert de film, aproape de finalul lui, toată povestea pe care o vezi ia brusc o altă culoare, derutantă. Ceea ce servise Gabi tuturor, inclusiv regizorului, timp de atâţia ani, era o minciună, fabricată din dorinţa de nu fi aşezat pe un nivel banal nici de colegii de puşcărie, nici de gardieni, nici de ziarişti sau de oricine altcineva se interesase de el. Asta în timp ce nimeni nu cercetează nimic, toţi îl cred pe cuvânt de dublu criminal. Pentru că cele două victime erau de fapt doi angajaţi la CFR, iar motivul era banala tâlhărie sfârşită prost.
 
Lucru foarte surprinzător pentru contextul nostru, pentru că Gabi nu e la prima întâlnire cu Andrei Schwartz, fiind protagonist şi în filmul lui din urmă cu zece ani, Jailbirds. De altfel, Himmelverbot / Outside se naşte la solicitarea lui Gabi ca regizorul să îl însoţească cu camera la audierea de eliberare. Cu toatea astea nimeni nu-l bănuieşte de fabulaţie, deşi motivul răzbunării suna bizar, nimeni nu-i caută dosarul pentru a citi detaliile procesului sau ale crimei. La sesiunea de întrebări şi răspunsuri de după proiecţia de la festivalul Astra, regizorul mărturisea că nu a avut niciun motiv să se îndoiască de spusele lui, atât timp cât protagonistul n-a pretins niciun moment că ar fi nevinovat. Şi că, la final, i-a înţeles minciuna drept ceea ce era, un sistem de apărare. Chiar dacă relaţia lor îndelungată ar fi cerut o mărturisire mai puţin întârziată, mai devreme de momentul în care evidenţa din dosarul care îi e pus în faţă nu mai poate fi negată. Toată această desfăşurare aduce foarte mult cu clasica sintagmă "poveste cu final neaşteptat". Însă un deznodământ neprevăzut din cu totul alte motive, pentru că îi conferă statutul de personaj şi regizorului, şi nu din punctul de vedere al prezenţei lui pe peliculă, care e asumată din primul moment, ci din cel al participării la poveste, la construcţia ei într-o anumită direcţie, la desenarea unei traiectorii, nu la prezentarea ei.
 
Dincolo de toate astea, Himmelverbot / Ouside are multe spus şi arată multe. Până la urmă e o poveste universal valabilă, cea a puşcăriaşului cu dificultăţi de reintegrare în societatea de "afară", chiar dacă sunt lucruri particulare României şi sistemului ei social şi de justiţie, total diferit de cel din Germania,  de exemplu, unde Gabi, cu ajutorul regizorului, îşi va găsi de lucru şi, mai mult, îşi va aduce şi familia. Apoi e filmul unui destin, fracturat de o alegere, întâmplătoare sau nu, cu consecinţe tragice. Portretul pe care i-l face Andrei Schwartz încearcă să desluşească dacă Gabi îşi înţelege cu adevărat grozăvia faptei, dacă s-a căit sincer pentru ea. Dar sunt momente, şi asta dă filmului autenticitate, în care pare că doar înţelege că a făcut un lucru interzis de societate şi a plătit pentru asta.  Însă au trecut 21 de ani, cât mai contează ce s-a întâmplat pentru ceilalţi, pentru familie, pentru că e evident că el s-a schimbat? Senzaţiile pe care le ai sunt şi aici mixte, pentru că vecinii de apartament ai mamei lui sunt foarte vocali în legătură cu prezenţa lui şi a camerei de filmat, şi ai certitudinea că îl consideră în continuare un element cangrenos, de care trebuie să stai cât mai departe. Însă afli, după proiecţie, că motivul e altul şi nu are nicio legătură cu Gabi. Făcând abstracţie de asta, totuşi înţelegi acest gen de reacţie. E totuşi un criminal, nu? Sau ar trebui să îi dea o şansă după două decenii de închisoare? Şi vecinii şi societatea? Noi ce am face dacă ar trebui să angajăm un fost condamnat pe viaţă în propria firmă? Sau dacă s-ar muta în apartamentul de vizavi? Ne-ar fi teamă să îl avem aproape? Ne-ar fi uşor să-l ajutăm să facă trecerea către o viaţă normală? Nu sunt întrebări cu răspuns unic. 
 
Şi-apoi elementul de surpriză, minciuna, care te face să te întrebi dacă ceea ce face el nu seamănă cu ceea ce fac mulţi dintre conaţionalii noştri, pentru care nivelul mediu, indiferent, nu aduce suficientă validare şi atunci trebuie inventată o generalizare care să ne scoată în evidenţă, fie la o extremă pozitivă, fie la una negativă: suntem cei mai ospitalieri sau cei mai năpăstuiţi de istorie, suntem cei mai deştepţi sau cei mai leneşi, suntem la coada Europei sau leagănul civilizaţiei etc. Minciunile pe care ni le spunem şi le spunem altora despre noi înşine sunt un suport, complicat şi instabil, al unei structuri interioare care are nevoie de consolidare, dar nu ştie cum s-o realizeze, nu vrea să rişte un drum anevoios şi lung de auto-construcţie şi apelează la scurtături facile. Cu suficientă sârguinţă, o minciună poate rezista 21 de ani şi cu siguranţă nu e cea mai longevivă fabulaţie din istorie. E doar una care ne lasă pe gânduri. Dacă îl înţelegem sau nu, dacă îi credem sau nu justificarea rămâne la latitudinea fiecăruia. Lui Andrei Schwartz i-a luat doar două zile să treacă peste momentul aflării adevărului. Poate că nici noi nu ar trebui să judecăm mai aspru (auto)amăgirile.