Vine şi-ţi înlocuieşte sângele cu o poezie desăvârşită, cântată cu nebănuită forţă, ritmic, ritualic. Şi-n sticluţa asta cu esenţe tari se învârt circularităţi melodice complexe, care rescriu poezia la fiecare ascultare, întregind-o. Rotunjind-o.
Pe 9 octombrie 2015, la Bucureşti, trupa de rock poetico-alternativ vine să-şi închidă tripticul cu HAOSOLEUM, după primele lui file (VIRGULA şi EPISODIA), ca două porţi limpezi precum sticla şi tăioase în pictura cuvintelor tot ca ea. Sunt 10 ani de când cântă, au patru albume şi un Extended Play celebru (Florile de mai apar în capete de listă la orice căutare), şi vin din România de dincolo de graniţe. Din România pierdută.
(Din păcate este primul single de pe ultimul album, Haosoleum)
Fiecare album începe ca un drum şi cu un drum. Cu o cale. Şi se ascultă păşindu-le, într-o străbatere, într-un urcuş prin coloana vertebrală a versurilor. A unor versuri care în muzica românească, de la Phoenix încoace, nu au mai fost atât de cuceritoare, de translucide, de imprimabile. Şi verticale, chiar în tânguire. Cu o regularitate căreia chitara lui Marin Nicoară îi inventează neîntâmplătoare adâncimi.
Şi când se dă la o parte carnea versului, cu tot cu portativ, apare lucios şi sincer filonul slav, influenţa de pătură groasă a nopţilor şi a zăpezilor estice, pentru că dacă muzica se poate globaliza, infinitiza, poezia însă niciodată. Poezia întotdeauna îşi va trage peste cap pământul din care s-a dezbrăcat întâia dată. Şi aşa va mirosi a el.
Vocea lui Marcel Bostan e completă. Triunghiular indeformabilă. Şi româneasca din gura lui are nuanţele dichisite ale deserturilor fondante, comestibile cu pielea, nu doar cu larg deschisele urechi. Notele de jos le rotunjeşte şi le potriveşte (doar emoţii) în supradoze, ca mai apoi să rupă toate cuvintele cu zgomot de pânză udă.
Au influenţe instrumentale care vin din oasele bătrânului rock românesc optzecist, care mie mi-au aruncat inima direct pe nisip, lângă Obelisc, în Costineştiul mustăcios şi ronţăitor de hamsii al copilăriei mele.
Alternosfera face, în sticluţa ei de miraculoase transfuzii, o muzică pentru stări prelungi de veghe. La capătul cărora respiraţia se limpezeşte şi se sincronizează, o muzică cumva matematică, fără însă a fi tehnicizată, cu pattern-uri sofisticate şi logice, pipăibilă, recognoscibilă doar cu inima.