Nu! Ci, pentru că, în cabina lui (probabil, chiar cea din Praga, pe care a primit-o, în seara de 29 octombrie 1787), și pe care, cine știe, poate, chiar o reface, aici, în Tbilisi, o echipă italiană îndoielnică, însuși Don Giovanni (sau, poate, primul lui interpret, sau, poate, însuși Mozart), are trac: bea (chacha), fumează (ba nu, nu fumează, se răzgândește, dar ar avea chef!), se plimbă ca un tigru (al lui Shota Rustaveli, georgianul, că, deh, tre' să respectăm, o țâră, și locul în care ne aflăm) în cușcă, ascultând, la un pick-up vechi, plăci (!) cu muzica pe care se pregătește să o interpreteze. Mișto! Avem, așadar, o idee!
Iar chestia asta durează fix până se instalează ultimul întârziat, plus întreaga uvertură (deloc mare, știm bine!). Apar cinci indivizi oribili (din recuzita Teatrului de Stat de Operă și Balet din Tbilisi Z. Paliashvili), care îl ajută pe tipul ăsta să se costumeze pentru a apărea în primul act. Cu țoale de epocă, italiene / spaniole. Pe care - vă spun încă de acum, le va schimba, de mai multe ori, fără să pară că ar avea vreo noimă chestia asta. Gagiul, se va afișa, succesiv, îmbrăcat ca un chelner (pardon, în smoking), apoi, în frac, apoi, din nou, conform epocii.
Leporello iese, la propriu, cam șifonat (pentru că este gras, chel și urât, nu din alt motiv!) dintr-un hârb sovietic, care se află, parțial, acolo, în spate, pe scenă, așteptându-l pe stăpân. N-a uitat, în cabină, tolba de poștaș. Pentru că, urmează Madamina, il catalogo e questo...
Comandorul apare ca prostu', fix unde n-ar fi fost deloc necesar să se afle. Dar, da, ca nuca-n perete fiind prezența lui, și dacă tot n-are ce face și cuvântează, este eliminat, rapid, din peisaj. Junele priapic îl înjunghie, de fapt, chiar cu dreapta bătrânului, care poartă, ciudat, un pumnal, de parcă nenea ăsta, adică tatăl Donnei Anna, avea de gând să descotorosească lumea de tipii ăștia, cum le zice... gigolo.
Cântând la lună, apar și adevărații îndrăgostiți, cuvioasa Donna Anna și scapetele Don Ottavio, care, deh!, așa este libretul, se împiedică taman de fostul comandor. Iaca, conflict!
Direct de la piață, ajunge la teatru și Donna Elvira: o țață, împiedicându-se între cele trei papornițe pe care le poartă, cele două vulpi argintii moarte care îi înconjoară mijlocelul deloc subțire, mai degrabă de forma unui butoi bine dogit. Fiind obosită, se odihnește, deh!, voyons, pe scaunul-baston (sau, se sprijină pe bastonul-scaun), ajuns la modă. Bea (chacha) dintr-o butelcuță pe care știe să o ascundă în poșețica pe care o poartă, ștrengărește, pe umăr.
Butaforie din carton sub forma unui arc de triumf și a unor coloane, plus mai multe cortine (ca în Trupa pe butoaie sau ca în I Pagliacci sau ca în Commedia dell'arte). Care arată / ascund scena, se deschid pentru fiecare apariție și se închid după fiecare scenă. Mișto! Ave, așadar, încă o idee!
La țară, sau, mă rog, acolo, în mahala, cealaltă pereche (rurală, simplă, bucolică), împreună cu vreo douăzeci de săteni, încearcă să priceapă rolul decorului: două mese, patru banchete fără spătar, două cârpe albe șifonate (urmează să fie folosite ca fețe de masă), un coș cu fructe (false). Își cântă bucuria, inocența și prostia.
Aha! Deci, asistăm, probabil, la o repetiție generală, un șnur (cu decor și costume), înainte de premiera oficială. Interesantă idee - doar că, alături de celelalte două, este abia treia inedită, cumva, a acestei echipe. Și ultima. Că #atatsaputut. Fiecare interpret (sau, mă rog, cuplu, trio,...) își face numărul, își cântă partitura, își joacă rolul atribuit de Mozart / da Ponte / regizor și, fie pleacă în culise, fie încremenește, până când este înghițit de cortine.
Elementele care formează decorul (funcțional, practic, util, deloc excesiv) reprezintă, în termenii de azi, un tribut adus de realizatorii spectacolului (regizor, Mario Gaz; creator al decorurilor, Ezio Frigerio, creatoare a costumelor, Franca Sqarciapino, lumini, Stefano Gorreri) culturii (istoriei, tradițiilor) georgiene.
Albastrul de Tbilisi (de care ne amintim, cred!), în frumoase tonuri (când semănând cu apa, când cu cerul, când cu inimile albastre ale personajelor) este bine ales: calmează, liniștește, împacă. Peste acest sublim albastru, în general, dar, mai ales, pe cortinele scenei din scenă (pentru că asistăm, cumva, la un fel de spectacol de teatru liric în teatru) sunt aplicate simboluri culturale georgiene (se pot întrezări - dacă ai un loc bun, ca mine, la interval, în rândul 7 stânga, chiar și literele-cârlige ale acestui atât de straniu alfabet), în culoarea aurului pur. Rezultă o combinație puternică, dar plăcută; stranie, dar acceptabilă; inedită, dar care va fi repetată. Mișto!
Palmieri (!), lanterne (nu felinare, cum ar fi fost normal!), pistoale. Bărbați-recuzită purtând (fără să știe că este, chiar și asta, o artă) fâșuri de securiști și ochelari negri. Că, sigur, n-au cum să nu ni se prezinte chestii stupide, idioate, fără sens.
Dar, mă rog, lipsesc prafurile care se trag pe nas, scuipații, pumnii, îmbrâncelile, chiloții Zerlinei aruncați în colțul din stânga al scenei, curvele care-l însoțesc pe comandor. Astea au fost ideile unui mare regizor de teatru român (Andrei Șerban), care, fie și-a bătut joc de opera asta, fie ne-a descris perfect Cartierul Ferentari din capitala noastră dragă, fie a făcut (prefer să cred asta!), de fapt, un anti-spectacol. Ei, unde? Știm cu toții!
Spectacolul continuă. Scenele sunt ferm separate una de alta. Că d-aia avem cortine. Repetiția, așadar, avansează. Și spectacolul pe care îl văd eu.
Dar, de ce n-a avut macaronarul ideea de a-l pune pe Theophilus însuși (compozitor sau regizor; spectru sau amintire sau un adevărat actor, în carne și oase) într-o lojă (sau, chiar în sală) și, de acolo, să ne dea impresia că pregătește premiera cu Don Giovanni, că este în căutare (împreună cu Lorenzo, cu dirijorul, cu interpreții) de idei, soluții, posibilități regizorale?
Nu! Omul cu / de la Maestrnza (!) s-a plictisit, nu mai are nici răbdare, nici chef, nici idei. Așa că, pentru a ne mai arăta o dată că n-a priceput nimic din creația lui Mozart, încheie (sau întrerupe) spectacolul după dispariția (cum va fi fost ea, adevărată, imaginară; dorită, reală) a lui Don Giovanni.
Iar sextetul final nu există. Nici cele două cupluri fericite. Nici Donna Anna care se va retrage la o mânăstire. Nici Leporello, care își va căuta un stăpân mai bun.
Ne-încheie, deci, spectacolul. Îl oprește. Îl lasă neisprăvit. Diseară, după a doua premieră (cu a doua distribuție) mă voi duce să îi arăt prima pagină a acestei lucrări, pe care scrie așa: Il dissoluto punito (desfrânatul pedepsit) ossia il Don Giovanni. Dramma giocoso in due atti. Libretto Lorenzo da Ponte. KV 527
Vă amintiți, în finalul spectacolului făcut, într-un alt secol muzical, în ceea ce a fost, cândva, ONB, de Ducu Darie, cum, în chiar clipa în care Don Giovanni dispare, în scenă sosește un altul, eternul, veșnicul, omniprezentul, simpaticul gargaragiu pus pe șotii - un copil, dar care își cunoaște, deja, bine destinul. Vi-l amintiți pe Sorin Coliban în rolul titular? Eu, da!