Dincolo de numeroasele referințe folclorice est-europene care jalonează partitura lui Dvořák, nu poți să fi decât copleșit de emoție în fața acelor clipe suspendate pe care le oferă acest spectacol de operă de o extraordinară senzualitate. Povestea începe simplu, cu un bazin rectangular, care oferă un cadru idilic celor trei nimfe diafane (Margarita Polonskaia, Maria Warenberg și Noa Beinart), pentru a striga lumii întregi fericirea lor, prin cântece vesele și jocuri de apă inocente. Doar Rusalka rămâne deoparte, căci tânăra ondină s-a îndrăgostit în taină de un Prinț care vine adesea să se scalde în apele lacului.
Aici începe fermecătorul recital al lui Nicole Car. Îmbrăcată complet în alb, scăldată în lumina rece a lunii, cu părul despletit revărsându-se în cascade peste umerii ei fini, în timp ce valuri mici își joacă reflexele deasupra capetelor ondinelor, de pe acum adormite, cea mai franțuzoaică dintre sopranele australiene ne oferă o neverosimilă interpretare a faimosului Cântec către Lună, această magnifică rugăciune în care Rusalka își exprimă dorința de a părăsi lumea acvatică pentru a se alătura celei a oamenilor și a descoperi astfel în ce constă adevărata dragoste. Nicole Car este o Rusalka monumentală, grație unei prezențe feerice dublate de un timbru vrăjit, care fascinează prin varietatea culorilor și nuanțelor sale. Toate acestea sunt rezultatul a nenumărate suișuri și coborâșuri între acute sfâșietoare și grave solide, pe care artista le parcurge trecând mereu, fără niciun efort aparent, printr-un opulent registru mediu. Matematic vorbind, acesta din urmă nu reprezintă altceva decât un ansamblu ce conține o infinitate de puncte de inflexiune selenare, a căror menire este de a modela armonios curbele vocale ale sopranei.
Prin forța dramatică pe care o degajă, ultimul act este atât de tulburător încât aproape te întrebi dacă ai mai văzut vreodată ceva atât de frumos, atât de intens emoțional. Și ce să mai spunem despre această voluptuoasă Poloneză din actul al doilea, care le-a oferit muzicienilor din fosă, dirijați magistral de japonezul Kazushi Ono, prilejul de a dezlănțui un adevărat foc de artificii simfonic, iar dansatorilor corpului de balet al Operei din Paris ocazia de a demonstra, o dată în plus, incredibilul lor savoir-faire într-o coregrafie semnată Philippe Giraudeau, care îți taie pur și simplu respirația prin sincronizarea ei perfectă, aproape militară aș îndrăzni să spun? Tabloul scenic dezvoltă aici, simultan, o multitudine de contraste: stânga/dreapta, bărbați/femei, uman/supranatural, alb/negru, interior/exterior, sălbatic/domestic, etc.
Pe întreaga durată a serii, spectatorul e invitat să admire o succesiune infinită de scene de o frumusețe fractală. Imposibil să rămâi de gheață la vederea acestor trandafiri Red Naomi împrăștiați pretutindeni, pe patul alb și pe podeaua acestei camere nupțiale, teatru al iubirilor unui Prinț definitiv vrăjit de frumusețea rece a Rusalkăi, de care speră zadarnic să scape în brațele unei Prințese străine, imaginată de regizor drept un simplu avatar cu sânge cald al creaturii magice. Ca întotdeauna în producțiile canadianului, luminile joacă un rol fundamental, cu atât mai mult cu cât sunt amplificate de o puzderie de reflexii acvatice tremurătoare, care sporesc neîncetat magia acestei producții absolut unice.
Dacă spectacolul de luni seară a fost unul magic, acest lucru se datorează și faptului că (aproape) toți artiștii au fost remarcabili, deși niciunul dintre ei nu era de origine cehă. Pentru a nu îngreuna inutil această cronică, mă voi limita totuși să o menționez pe mezzosoprana rusă Ekaterina Gubanova (Prințesa străină), pentru vocea ei opulentă, pe americanca Jamie Barton (Jezibaba), pentru încăpățânarea ei machiavelică și pe mereu ireproșabilul franco-camerunez Florent Mbia (Pădurarul/Vânătorul), omniprezent în rolurile secundare de la Bastille. Poate că, într-o bună zi, cineva din conducerea Operei din Paris ar trebui să-i încredințeze acestui bariton un rol mai consistent, pe măsura talentului său.
Dincolo de toate aceste considerații, rămâne această idee genială a lui Carsen care, pentru a sublinia și mai bine numeroasele opoziții prezente în operă (real/supranatural, pământ/apă, oameni/ființe imateriale, iubire/gelozie etc.), nu se mulțumește doar să utilizeze tehnica dedublării personajelor secundare, ci ne invită chiar la o savantă lecție de geometrie, în care ni se predau mai multe tipuri de izometrii plane. Am remarcat astfel prezența:
a două simetrii axiale: una orizontală (actul I), care delimitează lumea terestră de cea subacvatică, și cealaltă verticală (actul II), care separă grădina de palatul Prințului în timpul balului,
unei translații (actul I), care îi permite Rusalkăi, după pactul încheiat cu vrăjitoarea Jezibaba, să iasă la suprafața lacului și să se regăsească, ca prin miracol, direct în camera Prințului, îmbrăcată în rochie de mireasă,
și unei rotații centrale (actul III), de peste 450 de grade, efectuată în plan vertical, a proiecției patului nupțial deja pângărit de Prințesa străină (actul II), în centrul căruia tronează de această dată, în mod neașteptat, vrăjitoarea Jezibaba, râzând, la rândul ei, de o Rusalka blestemată, respinsă de semenii săi și condamnată pe vecie să rătăcească chinuită pe pământ.
În mod evident, nu am fost singurul spectator care a așteptat, timp de mai bine de șapte ani, reprogramarea acestei feerii muzicale acvatice inspirate din basmul Mica sirenă al lui Hans Christian Andersen, a cărei premieră a avut loc la 31 martie 1901 la Teatrul Național din Praga. Sala Bastille a fost plină ochi luni seară, poate și pentru că prețurile biletelor au fost înjumătățite de conducerea operei, pentru a evita ca artiștii să evolueze în fața unei săli goale. Chiar dacă Dvořák nu e nici Mozart, nici Verdi, cred că riscul a fost totuși supraevaluat, mai ales că primăvara se lasă încă așteptată la Paris.
(foto: Vincent Pontet / ONP)
Rusalka de Antonín Dvořák, Opera Bastille, Paris (11.05.2026).
Conducerea muzicală: Kazushi Ōno / Regia: Robert Carsen / Decoruri și costume: Michael Levine / Lumini: Robert Carsen și Peter Van Praet / Vidéo: Eric Duranteau / Coregrafie: Philippe Giraudeau / Dirijorul corurilor: Alessandro Di Stefano
Distribuție: Rusalka: Nicole Car / Vodnik (Omul apelor): Dimitry Ivaschchenko / Prințul: Sergey Skorokhodov / Jezibaba: Jamie Barton / Prințesa străină: Ekaterina Gubanova / Pădurarul si vânătorul: Florent Mbia / Băiatul de la bucătărie: Seray Pinar / Prima nimfă: Margarita Polonskaia / A doua nimfă: Maria Warenberg / A treia nimfă: Noa Beinart
Orchestra și Corurile Operei Nationale din Paris