Denis Villeneuve este un tip de regizor gustat de toată lumea; lucrează pentru marele public, dar nici festivalurile cele-mai-cele nu îl ocolesc. De această dată, Cannes l-a selectat în cursa pentru Palme d'Or 2015; înainte, dintre lungmetraje nu există unul care să nu fi concurat în competiţii de anvergură, iar Warner Bros. & co. l-au ales să conducă viitorul proiect al sequelului Blade Runner.
Director de imagine este Roger Deakins, cel mai nominalizat DoP în viaţă la Premiile Oscar şi necâştigător de distincţie; cu cele douăsprezece astfel de încercări intrate în vizorul juriului academiei, se situează pe locul şase all-time.
Subiectul se învârte în jurul modului de operare al guvernului american - prin CIA, FBI, dar şi prin independenţi aleşi pe sprânceană şi angajaţi sub acoperire, care de multe ori facilitează reuşita celor mai periculoase misiuni -, guvern care îşi asumă să facă faţă unor situaţii halucinante, desfăşurate pe graniţa cu Mexicul: traficul de droguri, războiul cartelurilor, lupta pentru putere şi tot ce derivă de aici (asasinate, cărăuşi, explozibili, cadavre ascunse prin pereţi, oameni executaţi şi atârnaţi ulterior în văzul tuturor etc.). Povestea e curată şi respectă acea convenţie nescrisă a prezentării unui eveniment desfăşurat în câteva zile; situaţia e surprinsă chiar înainte să escaladeze, fiind urmărită până la rezolvarea ei.
Kate (Emily Blunt), agent FBI de teren, intră într-o operaţiune patronată de Alejandro (Benicio Del Toro) şi Matt (Josh Brolin), legaţi prin-nu-ştim-ce-mod de guvernul american şi implicaţi în confruntarea permanentă cu traficanţii mexicani de droguri. Pe parcurs, evident că istoria ia turnuri personale. Sunt câteva zeci de ore în care asistăm la modul de operare al unor trupe pregătite super-profesionist şi armate până în gât, care nu fac concesii, uită de corectitudinea politică, se grupează ca în jocurile video şi împuşcă fără să clipească. E o altă Americă, nu cea din filmele tradiţionale. Dar asta nu înseamnă că Sicario reprezintă excepţia - e la fel de convenţional, prezintă tot aceleaşi chestiuni, numai că le ambalează uşor diferit, iar aici intervine auctorialitatea lui Villeneuve şi ştiinţa lui de a crea suspans, de a-l menţine, de a avea bun simţ vis-à-vis de dialog (scris de scenaristul debutant, până acum doar actor, Taylor Sheridan) şi de a percepe când trebuie să încheie o secvenţă ca să nu plictisească, să nu releve clişeul cu care operează, în definitiv, să nu dezvăluie faptul că, în termeni populari, îşi fură spectatorul. Lucruri făcute posibile de o imagine impecabilă, care, prin montaj şi încadraturi, aduce variaţie. Planurile generale, generoase ca timp, alternează cu apropieri pe detalii (uneori prea lămuritoare), cu focalizări pe o singură parte din mizanscenă (pentru potenţarea dramatismului şi, din nou, pentru explicaţii suplimentare, dar de data asta nu a chestiunilor narative ce ar trebui să fie de fineţe, ci, mai degrabă, pentru a simplifica citirea unor scene în care nu contează datele de fundal din spatele lui Blunt, Del Toro ori Brolin). Până şi alegerea celor trei actori este inteligentă, în ideea în care ei şi-au creat deja reputaţia de a juca personaje incerte, aflate pe graniţa ideii de bun şi rău. Or, toată această ţesătură se armonizează în mod oportun, creând ritm; sunt două ore care trec repede şi oferă informaţii clasificate pe care le puteam bănui - au mai fost sugerate şi în alte filme -, iar acum sunt re-validate. Siguranţa cinematografică cu care sunt oferite ne face să le acceptăm ca şi cum ar proveni din partea unui insider.
Chiar dacă nu i se pot atribui merite excepţionale, Sicario merită văzut atât ca document cât şi ca demers filmic, iar momentele bune (vizuale, dar şi faptice) sunt cu adevărat bune! Este un proiect pentru marele public, dar faţă de care nici cunoscătorii cei mai pretenţioşi nu ar avea de ce să argumenteze negativ în mod solid.