Astra Film - acest festival de film documentar la care vin pentru a treia oară şi pe care încep să îl înţeleg pe bucăţi, an de an câte puţin - numără 22 de ediţii. Dar, în ciuda faptului că pare genul de eveniment intimidant, care impune respect prin simpla pomenire a vechimii şi cifrelor (un număr record de 1.500 de filme, 90 de ţări înscrise, 4 secţiuni competiţionale, 130 de titluri în concurs), Astra e festivalul de film care la fel de bine poate fi înţeles dacă vedeţi un singur film din program. Nu contează care, din ce categorie, din ce ţară, etc. Nefiind ficţiune, ci exclusiv documentare despre viaţă, în aproape toate formele ei contemporane, filmele din Astra te aduc cu picioarele pe pământ într-un mod cum nu vă puteţi închipui. Puteţi să fi văzut trei TIFF-uri, înainte de Astra: în clipa în care ţi se arată o poveste zdruncinător de dramatică, iar tu ştii că e reală şi că oamenii ăia de pe ecran încă suferă, as we speak, te resetezi, te repoziţionezi. Râzi, te simţi bine, te distrezi, dar ştii că dincolo de ecran sunt realităţi greu de neglijat, în special în contextul din ce în ce mai sofisticat şi cu consecinţe, pe care toţi îl trăim azi.
Metafora cu clădirea înaltă şi cu scaunul care scârţâie nu e la întâmplare. Astra Film, din punctul multora de vedere, este un eveniment care, indiferent de bugetul său, se menţine sus prin calitatea selecţiei. E un fel de "altitudine a abordării" cinema-ului documentar internaţional, iar acest lucru îl exprim cu riscul de a părea bombastic. Dar e un aspect pe care îl respect la modul subiectiv, strict prin prisma experienţei mele de vizionare din ultimii trei ani. Vizionare care bifează zeci de filme, între care puţine, nesemnificativ de puţine păreau să nu-şi aibă locul în program.
Cât despre scârţâit, sunt de părere că Astra va avea întotdeauna o slăbiciune, pe care eu, unul, am simţit-o din prima zi în care am ajuns la festival, în octombrie 2013: nepotrivita asumare a propriului statut. Cineva, cumva greşeşte aici. Nu auzim pe cât trebuie de Astra Film, nu are defel greutatea unui eveniment de calibrul lui, nu trece graniţele Sibiului. Şi, credeţi-mă, nu mă refer la notorietatea lui printre cineaştii lumii, ci la notorietatea lui printre românii României. Spuneţi-mi voi câţi cinefili români ştiu că la Sibiu există, graţie festivalului Astra Film, una dintre cele mai ample biblioteci media de cinematografie non-ficţională din Europa. Spuneţi-mi câţi dintre voi aveaţi habar că Astra Film, ca festival a cărui primă ediţie a fost făcută cu banii primiţi pe două căruţe de cartofi (nu e glumă), deţine câteva superlative în România. Adică e primul şi cel mai longeviv festival internaţional de film documentar; primul festival cu sesiuni de Q&A; primul festival cu site; primul festival cu filme în streaming online; primul festival cu caravane de film pentru proiecţii în spaţii neconvenţionale. În loc să auzim de Astra, auzim, în schimb, despre alte nimicuri cu titlu de festival şi campanie culturală, gros bugetate şi subtil redirecţionate înspre... "altceva", cu scop exclusiv politic. În fine.
Una-alta despre deschiderea oficială
Despre deschidere nu vă povestesc, fiindcă nu obişnuiesc să descriu nici cât de gros era covorul roşu, nici câte bliţuri a încasat vedeta X. Şi nu suport să vorbesc nici despre discursurile "de musai" ale edililor, care brusc capătă o aşa dragoste de cultură, încât ies din sală în secunda în care se face întuneric.
Mi-a plăcut, în schimb, ideea organizatorilor de a deschide Astra Film cu un spectacol de teatru-documentar, Double Bind, produs de Teatrul Naţional Târgu Mureş. E rezultatul unui atelier teatral, condus de Alina Nelega şi Kincses Réka, la care au îndrăznit să ia parte 11 actori. Spun "îndrăznit" pentru că spectacolul, jucat de actori români şi maghiari, ţinteşte o temă sensibilă atât pentru ei, cât şi pentru cei ce stau în sală: convieţuirea etniilor în aceeaşi comunitate, convieţuire privită ca acceptare, toleranţă, intoleranţă, ură. Un răzvrătit, o indiferentă, un naiv, un xenofob paranoic, o rezonabilă, un împăciuitor, un patriotard - sunt tipurile sociale de azi, că ne place sau nu. Ei bine, spectacolul le multiplică în tot felul de personaje, care repetă una şi aceeaşi situaţie conflictuală: "noi şi ei", "noi, primii în Ardeal, ei după noi". E o zeamă de clişee naţionaliste, atât româneşti, cât şi ungureşti, pe care ritmul accelerat al spectacolului le scoate la iveală unul după altul, stârnind un amestec de râs amar şi râs ironic. De la discursul fals, cu fraze frumoase, al maghiarilor care simulează negocierea, la discursul stupid, generalizant al românilor care se hrănesc spiritualiceşte din statui cu Avram Iancu, spectacolul îi aruncă pe toţi în aceeaşi oală de caraghioşi. Din acest punct de vedere, spectacolul e safe, adică nu riscă declanşarea unor atitudini bătăioase interetnice. Căutaţi acest spectacol la Târgu Mureş. E util, intens, e frumos actoriceşte, cumva pe linia mult mai tensionatului 20/20, al Gianinei Cărbunariu, produs tot la Târgu Mureş.