Aşadar, la Teatrul Gong, într-o sală şic, secţiunea a debutat cu Future of Clay, regizat de francezul Clément Schneider. În 2013, el a petrecut trei săptămâni într-o FaSinPat, abreviere care se referă la o fabrică condusă de muncitori; doar ei, fără şefi. Demersul e oarecum logic - începe cu o prezentare căutat neclară, continuă cu câteva interviuri scurte, care pun oarecum în temă, apoi se dedică unei zile de producţie, urmărind fiecare etapă parcursă într-o fabrică de gresie. Este evident că Schneider e interesat de comunitate şi nu neapărat de o persoană anume, la fel cum e clar că simpatizează idei politice de stânga. Numai că, în ciuda subiectului atractiv, e greu de crezut că, în condiţiile pe care le prezintă, această comunitate poate să fie sustenabilă pe termen lung. Fabrica are datorii şi întâmpină probleme (utilaje vechi, lipsa capitalului). Filmul are două probleme majore; e prea lung şi îşi permite prea multe naivităţi. În mod cert, subiectul putea fi acoperit în mult mai puţin timp decât cele optzeci de minute alocate. Pe măsură ce se insistă pe anumite chestiuni (deja deduse din prima jumătate), documentarul pierde din impact. Plantate sunt acele scene în care mai mulţi muncitori citesc pasaje dintr-o carte care le susţine poziţia. Sunt o serie de intervenţii care dublează discursul filmului, iar neverosimilatea lor vine din faptul că sunt introduse în mod absolut forţat. Nota pozitivă în care se termină, este iarăşi o alegere discutabilă, care putea fi mult mai bine omisă. Schneider ar trebui să fie mai atent la imagine, la modul în care montează, ar trebui să ştie să fie mai subtil. În rest, dă semne că ar putea deveni un regizor bun, pentru că ochi are.
Tot marţi, a fost proiectat Fellow Travelers, căruia, pentru ce gândeşte regizorul Linas Mikuta, i se potriveşte mai bine denumirea demers cinematografic. Plăcut este că lituanianului îi iese pasenţa, cu alb-negrul ales în post-procesare şi cu maniera artizanală pentru care optează. El discută, printre altele şi cumva indirect, despre hazard, şi are o idee cu atât mai bună cu cât a fost confecţionată cumva ad-hoc. Acest proiect, pe care îl punem numi fără rezerve semestrial - prin prisma felului în care a luat naştere -, are în centru trei autostopişti pe care Mikuta, pe un ger nordic năprasnic, îi ia pe rând în maşină. Aceştia, tineri toţi, reflectează asupra vieţii lor, ajung la nişte confesiuni de care nu l-ai crede capabil pe niciun străin întâlnit întâmplător şi cu care nu te vei mai vedea niciodată. Sau, poate tocmai de aceea - intervine degajarea nerevederii - aceştia se deschid. Pe alocuri, din cauza şi a felului în care sunt lipite frânturi din intervenţiile lor, acest experimental pare haotic, numai că, în cazul de faţă, e chiar mai indicat aşa. La Q&A-ul de final, am aflat că regizorul nu a putut lua contact cu niciunul dintre cei trei protagonişti şi că unul dintre ei, la care a ajuns indirect, trece printr-o perioadă psihică delicată. Una peste alta, e lăudabilă prezenţa de spirit a lituanianului şi curajul selecţionerilor, de a alege un astfel de demers în dauna unora hai-să-le-numim mai convenţionale.
Cel mai solid film studenţesc al zilei a fost de departe Working is Growing. Este încă un documentar care are în mijloc oameni ce visează să schimbe ceva în lumea unde trăiesc, însă diferenţa faţă de al lui Schneider e dată de felul în care este (re)prezentat subiectul. Se poate observa o viziune cinematografică solidă, asumată, în cunoştinţă de cauză - în primul rând, tehnic: mod de filmare, montaj -, iar discuţia cu publicul de după proiecţie a validat faptul că regizoarea norvegiană Léa Klaue este extrem de ancorată în lumea boliviană, în care a pătruns înarmată cu multe preconcepţii în spirit vestic, peste care a trebuit să treacă. Contrastul e cu atât mai mare cu cât copiii pe care îi filmează au maxim paisprezece ani şi lucrează deja de ceva timp. În ciuda vârstei, demonstează o maturitate greu de imaginat, dispun de (la rândul lor) un discurs solid - dar care nu repetă privirea camerei de filmat. Ei înţeleg pe ce lume trăiesc, au argumente pentru care muncesc - pe lângă nevoile materiale provenite din lipsurile unor familii extrem de sărace, ei cred sincer în caracterul terapeutic şi nobil al muncii. Ca să n-o mai lungim, vorbim despre un film antropologic excelent.
Highlight-ul zilei - poate şi al festivalului - a fost reprezentat, fără doar şi poate, de proiecţia documentarului de anchetă The Look of Silence, continuarea de la The Act of Killing (2012), ambele regizate de Joshua Oppenheimer. Parcă şi mai dur, dacă se poate acest lucru, faţă de primul, parcă şi mai personal, condensat în sub două ore (anteriorul avea spre trei), filmul are în centru un indonezian pe la patruzeci şi ceva de ani, victimă colaterală a evenimentelor din 1965-66, al cărui frate a fost ucis de torţionarii, acum moşnegi dar la fel de porniţi şi mândri de ce au făcut, cu care intră în contact, îi priveşte în ochi, îi pune să povestească cum au operat. E, din nou, un reenactment care face pielea de găină. Mai multe despre film, într-o intervenţie viitoare!
Titlurile în original (din competiţia studenţească), în ordinea numirii lor în acest text: Lendemains d'argile (Franţa, 2014, 80 min, r. Clément Schneider); Pakeleiviai (Lituania, 2015, 17 min, r. Linas Mikuta); Trabajar es crecer (Norvegia, 2015, 32 min, r. Léa Klaue).
Înainte să terminăm, vă invit să păstrăm un moment de reculegere şi de contemplare pentru cea care a fost Chantal Akerman, regizoarea despre care pot spune, cu mâna pe inimă, că este preferata mea. Pe 6 octombrie 2015, s-a stins din viaţă un mare cineast, un om care a îndrăznit să rupă multe bariere cinematografice, şi care a făcut unul dintre cele mai subapreciate filme din istorie, Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles (1975). Ar fi multe de spus, dar durerea este prea mare, iar cuvintele prea neclare.