Miklós Németh a ajuns prim-ministru al Ungariei în 1988, la doar 40 de ani, pentru că şeful partidului comunist, Károly Grósz, s-a hotărât să abdice din aceeaşi funcţie pe care i-o înmâna lui Németh, ca să se poată ocupa mai bine de partid. O decizie pe care avea s-o regrete în curând, pentru că, la scurt timp, Németh va decide să înlăture gardul de sârmă ghimpată care despărţea Ungaria de Austria, adică să coboare unul dintre zidurile care ne păzeau pe toţi de pericolul contaminării capitaliste. Raţiunea era una economică, pentru că, cu un buget falimentar, descoperise că era nevoit să facă reparaţii gardului cu pricina utilizând piese franţuzeşti, plătite cu bani occidentali împrumutaţi. Vestea înlăturării gardului va ajunge la toate urechile est şi vest-europene, dar cum Gorbaciov îl asigură că nu va năvăli cu tancurile sovietice ca să repete exerciţiul sângeros din 1956, Németh îşi continuă planurile reformatoare, care includeau nemaiauzitul, în ultimii zeci de ani comunişti, pluripartitism. De dispariţia gardului află curând şi est-germanii, care se pornesc cu miile, într-o vilegiatură neîntreruptă, spre mica localitate Sopron, aflată la o aruncătură de băţ de graniţa cu Austria. De la momentul campării lor prin toată Ungaria şi până la trecerea masivă a graniţei trec câteva luni de vară '89, dar, se pare, luni hotărâtoare, pentru ca buturuga mică a gardului de vecinătate ungaro-austriac va duce la răsturnarea influenţei sovietice în estul Europei şi la căderea Cortinei de Fier.
Cam asta e, pe scurt, povestea pe care vrea să o spună documentarul lui Erzsébet Rácz şi a lui Anders Østergaard, o poveste frumoasă despre un tânăr reformator. Care, cu curaj şi urmărit de îndemnul "spune adevărul oamenilor şi lumii", dat de tatălui lui, după ce atunci când băiatul îi devenise membru de partid la doar 20 de ani, nu i-a vorbit timp de şase luni, s-a hotărât să nu uite sacrificiul unui alt prim ministru, Imre Nagy, executat pentru trădarea Pactului de la Varşovia din 1956. Peste această poveste, cei doi regizori o aduc şi pe cea a cuplului est-german Kurt-Werner Schulz şi Gundula Schafitel, care încearcă în 21 august 1989 să treacă, împreună cu fiul lor de şase ani, graniţa spre Austria, dar tragedia face ca est-germanul să fie împuşcat mortal de grăniceri. Un documentar cu un buget fabulos de 1,2 milioane de euro, care ar fi putut purta aceeaşi etichetă ca bugetul lui. Dar care îşi ratează potenţialul atribut, pentru că îşi alege mijloace de exprimare nepotrivite, foloseşte fără limită reenactment-ul, cu riscul amestecării unor ingrediente nedorite - comicul involuntar dat de jocul nefericit al protagoniştilor, suprapunerea de o nepotrivire aproape inocentă a unor texte peste imagini de arhivă cu capete de stat ale epocii, doar pentru a bifa cu personaje reale redarea unor dialoguri. De departe, cele mai comice şi, din păcate pentru film, decredibilizante, aproape caricaturale, sunt secvenţele grimaselor pe care le fac Gorbaciov şi Helmuth Kohl, într-o re-jucată convorbire telefonică. Acelaşi ton îl au, pe alocuri, şi mărturisirile lui Miklós Németh, care joacă rolul povestitorului şi rememoratorului. Stângăcii care ar fi putut fi cu succes evitate şi care ar fi şters de pe faţa filmului senzaţia de irosire a resurselor şi a momentum-ului.
Meritul filmului rămâne totuşi că face cunoscută povestea lui Miklós Németh unor spectatori care, bănuiesc în majoritatea lor, sunt departe de a-i fi cunoscut meritele sau, dacă şi le amintesc, le-au pierdut prin memorie în cei 26 de ani scurşi de la evenimentele din 1989. Şi, într-o potrivire cu un prezent neprevăzut la realizarea filmului, ne face să ne mai gândim o dată la gardurile dintre şi din noi, într-un timp în care, din păcate, îşi fac iar loc în şi între noi.