PasiLiberi.ro / octombrie 2015
Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2015
Întotdeauna după ce ajung la un festival în alt oraş, prietenii de acasă încep să mă întrebe "cum e". E întrebarea standard, care, într-un fel, mă obligă să răspund standard: "ce să zic, e OK", deşi atâtea nuanţe încap în acest sărăcăcios OK, încât parcă nu există un răspuns mai prost. În legătură cu Astra Film de la Sibiu am răspuns la fel, atâta doar că, în textul de mai jos, am ocazia să detaliez OK-ul şi vedeţi că chiar dacă, să zicem, 10 filme din 12 ar fi slabe, totuşi pentru diferenţa de două ar merita să plănuiţi un drum la Sibiu. Până în 11 octombrie 2015, pentru că până atunci durează acest festival, unic în Europa.

De fapt, chiar dacă ar fi ca 12 filme din 12 să fie slabe, pufăitul spectatorului dezamăgit la un festival de film documentar e doar pe jumătate echivalent cu pufăitul spectatorului dezamăgit la un festival de cinema de ficţiune. Spun asta fiindcă, chiar dacă şi într-un documentar poţi găsi toate greşelile şi excesele de execuţie tehnică, de stil, de abordare etc., există ceva de care nu poţi fi nemulţumit sau mulţumit: cazul real, palpabil, pe care regizorul a avut curaj să-l pună pe ecran.

Din fericire, însă, rata de calitate a filmelor din Astra nu e deloc atât de scăzută. Din experienţa altor ediţii, aproape toate titlurile (văzute de mine) au contat, ca expunere de realităţi, iar OK-ul de mai sus aici se află, în faptul că ieşi dintr-o realitate şi intri în alta, iar apoi, seara, îţi bei berea amintindu-ţi-le pe toate, de-a valma. Nu e uşor, dar nici banal. E fain, ca s-o zic pe limba Sibiului.

The Long Way Home / Lungul drum către casă

Poveştile din The Long Way Home - o expunere directă, dureroasă despre adopţiile internaţionale de copii ţigani din Bulgaria - sunt oarecum apropiate de o poveste din familia mea. Sigur, nu e acelaşi context, nici aceeaşi etnie şi nici aceleaşi probleme. Dar, cumva, n-a fost uşor să mă detaşez, aşa cum rudelor unui soldat rănit nu le e totuna să vadă filme cu război pe YouTube. The Long Way Home oferă, printre alte cazuri de adopţie, cazul lui Ilya, un tânăr ţigan născut lângă o groapă de gunoi din Sofia şi abandonat de către mamă cât încă era sugar. Patru ani mai târziu, o femeie din Franţa îl înfiază pe Ilya şi îl duce la Paris, într-o casă mare, care nu seamănă neam cu mahalaua ţigănească. Copilul se face mare şi, din ceea ce putea fi un plod cu zdrenţe pe el, crescut pe gunoaie, devine un tânăr rafinat, chipeş. Însă copilăria şi adolescenţa lui Ilya sunt marcate de tot mai multe căderi nervoase şi zbateri lăuntrice, care până la urmă converg spre un singur lucru: nevoia de a-şi găsi mama.

Chiar dacă toţi am văzut ştiri şi emisiuni şi filme cu aşa ceva, iar subiectul pare comun, ba chiar previzibil, rămân totuşi multe amănunte pe care nu aveţi cum să vi le închipuiţi. Ei bine, tocmai în acest spaţiu intim de detalii unice se strecoară documentarul Borianei Puncheva, construind un discurs onest, inevitabil lacrimogen, despre traumă. Despre lupta între frica de atingeri şi setea de îmbrăţişări pe care copilul o duce zilnic în noua familie. Despre adaptare, frica de reguli, conduite părinteşti, crize de personalitate şi refuzuri. Sunt etape "fireşti", studiate în psihologia pediatrică. Dar, văzute pe ecran, te lasă mut. Şi, ca orice poveste reală mai grea decât a ta, te face să-ţi recalculezi resursele de fericire şi să le valorifici, fiindcă ce ai tu e palat şi rai pe lângă ce au alţii. Relevant în mod şocant, în acest sens, e momentul în care Ilya povesteşte o scenă din copilărie, din centrul de plasament, în care toţi copiii stăteau pe pat, ore în şir, privind printre zăbrele şi aşteptând ceva. "Ce, Ilya?", îl întreabă avocata. "Nici noi nu ştiam".

Cât despre scenele de întâlnire cu familia reală, de la marginile Sofiei, cu cei şapte fraţi şi mama care e sufocată de emoţie, pot vorbi strict imaginile. Oricum, pentru ceea ce noi ne închipuim, de la distanţă, că e ţiganul, The Long Way Home scutură puţin clişeele. Da, veţi vedea acea mizerie, lene şi subcultură îngreţoşantă, pe care o ştim toţi fiindcă nici în mahalalele României nu e mai bine, dar filmul Borianei Puncheva salvează, de la această geneneralizare, umanitatea ţiganului. Relevante sunt discuţiile între cei opt fraţi, discuţii mature şi responsabile, cu umor şi fără scandal, pe care regizoarea a reuşit să le surprindă şi să le dea ca argument pentru ideea că cel care s-a născut om, om rămâne. Ca film despre răni deschise, despre copii salvaţi din centre de plasament şi despre avocaţi inimoşi, fără de care minuni de acest gen nu au loc, The Long Way Home trebuie văzut.


Filmul mai rulează joi, 8 octombrie 2015, ora 21.00, la "Aula Magna ULB".
Bulgaria - Italia, 2014, 70 min
Regie: Boriana Puncheva
Imagine: Tzvetan Nedkov
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus