The Good Day / Ziua bună este un film corect, autentic, în care antropologia şi cinematografia se înţeleg cu succes de dragul unui subiect tratat cu multă acurateţe şi îndemânare. Este un film cuminte, în care regizoarea observă cu mult calm şi răbdare destinele a trei femei curajoase care iau decizia radicală de a schimba ceva în viaţa lor. O recunoaşte chiar Clara, spunând că "e un film în care bărbaţilor nu li se oferă şansa să vorbească", pentru că nu despre ei este vorba, şi oricum nici nu ar avea timp să facă asta, fiind prea prinşi în complexitatea tradiţiilor locale abundente şi extrem de exotice. Şi apropo de tradiţii, Axenia, una dintre protagoniste, accentuează că nu este loc de rabat de la obiceiuri, lucrurile trebuie făcute ca la carte (căsniciile încep necondiţionat prin creştinarea viitorilor soţi, urmat de cununia religioasă) - "oricum viitorii soţi acceptă şi plătesc pentru tot". Filmul reuşeşte să surprindă un punct slab, de-a dreptul cancerigen, al societăţii din dreapta Prutului, care presupune o credinţă profundă în evenimentul nunţii, în care se investesc resurse absurde de dragul afirmării sau punctării unui statut social, o realizare nealterată datorită originii externe a unei regizoare deloc intruzive. Clara mărturiseşte că a avut foarte mult noroc când a reuşit să surprindă în detaliu toate etapele procesului de mariaj - mai ales când unul dintre cazuri se derulează în perioada în care se declara stare de urgenţă pe bandă rulantă din cauza maladiei Ebola, iar Takashi, unul dintre viitorii miri, este reţinut de către serviciul de ambulanţă al Aeroportului Internaţional Chişinău ca suspect de infectare cu doar foarte puţin timp înainte de căsătorie - eu cred, însă, că e vorba în primul rând de o intuiţie inteligentă, care e prezentă pe tot parcursul unui film foarte bine structurat şi inspirat.
Întrebările din sală au venit într-un mod oarecum aşteptat: publicul se întreabă pe când urmează o continuare a acestui film, pe când urmează să vedem cum se derulează viaţa femeilor curajoase de mai ieri, într-o ţară complet nouă, cu o cultură total străină. Clara mărturiseşte că se află în căutarea unei căi de continuare, eu mă întreb de ce este nevoie de fiecare dată să ni se prezinte răspunsurile pe tavă, să se meargă până în pânzele albe, mai ales dacă vorbim de o abordare completă şi să nu mai rămână loc de puţin suspans şi final deschis?
La final am rămas cu gustul puţin amar şi absurd pe care l-am întâlnit nu o dată la festivalurile de film: secţiunea Student ascunde multe filme foarte bune şi aduce la lumină regizori promiţători care dau cu uşurinţă lecţii unor filme prezentate cu mult fast în competiţii mai mediatizate şi aparent mai serioase şi mai căutate. Este absolut incorect ca producţii în care munca de cercetare şi pre-producţie, iar mai apoi cea de producţie şi în final montajul stau în mâinile unui singur om să dea lecţii clare unor filme cu bugete (net superioare) şi cu echipe împovărate fără succes de greutatea experienţei auto-laudative pe care o afişează.