Dar, ca orice poveste care se respectă, şi istoria noastră, adică a documentarului regizat de Kazim Öz Once Upon a Time, are mai multe straturi, aşezate frumos unul lângă altul, ca frunzele în miezul de salată. Primul e povestea sărăciei, care te mână oriunde, oricum, numai să poţi pune ceva pe masă copiilor, să poţi plăti medicamentele şi, eventual, să pui şi-o leţcaie-două deoparte, pentru când s-o strica ceva la casa pe care ţi-ai ridicat-o cu greu sau, ceva necesar când ai copii, pentru zestrea pe care va trebui să le-o dai de le-o veni timpul să-şi facă familie. Al doilea e necazul omului sărac, care trebuie să înghită orice, şi ocara şefului de tarla căruia i se pare că nu se apleacă destul să-i şoptească salatei cum să crească mai verde şi ne-îmburuienită, şi plata puţină care se duce repede ba pe făină, ba pe drumul la doctor, şi condiţiile precare, şi lipsa oricărei asigurări medicale, sociale sau măcar a unui strop de îngăduinţă din partea angajatorului când corpul îi mai cedează, amintindu-şi că nu e maşină. Şi-apoi e povestea copiilor minori care muncesc cot la cot cu părinţii şi fraţii mai mari, aşa ilegal cum e în Turcia, ca şi prin alte locuri, doar în scripte. Copii care trebuie să muncească şi nici nu poate fi vorba să le facă vreun adult din norma zilnică pentru că şeful nu admite asta. Copii care nici nu visează să ţină în mână ceva cu acces la Facebook, pentru că visul lor cel mai mare e să fie la şcoală mai degrabă decât pe câmp. Un dublu sclavagism, adult şi minor, în plin mileniu digital, ca să ne amintim că lumea e tot aşa cum o ştim, cu toate feţele şi extremele ei, aşa cum a fost dintotdeauna şi cum nu pare că se va schimba în curând.
Şi-apoi, mai mândră decât toate, e povestea poveştilor, cea de iubire, care reuşeşte să disloce tot, aşa cum numai ea ştie, şi să se consume în ciuda a tot şi a tuturor. Pentru că unul dintre băieţii cei mari ai familiei se îndrăgosteşte de fiica unor vecini de muncă şi, fără să ţină cont de nicio regulă, fără un ban în buzunar, fuge cu ea într-o noapte, lăsând în urmă stupoare, plânsetele mamelor, promisiunea tatălui fetei, scrâşnită în spatele unui zâmbet strâmb, că neîntoarcerea fetei la vatra improvizată va fi urmată de luarea compensatorie, cu forţa, a două dintre fetele minore ale viitorului cuscru, una pentru fiul lui, alta pentru el - tată ultragiat în onoarea patriarhală. Pentru că patriarhatul e mare rege în ambele grupuri etnice, kurd şi turc, iar vocea lui nu e deloc şoptită. Plin de cinism, dar sincer, şeful de câmp îl întreabă pe regizor: "What is love, anyway?" (Ce e dragostea, oricum?), şi nu se opreşte aici, mărturisind că în cei peste 40 de ani de viaţă el n-a întâlnit-o şi că, de fapt, e doar o plăcere de-o noapte, de care poţi avea parte oricând şi în tot cazul nu ţine de foame, care e mai importantă şi primează. Asta în timp ce răspunsul e chiar în ochii lui: o forţă deasupra tuturor celorlalte, care nu ţine cont de nicio oprelişte, de nicio părere, care nu se împiedică într-un amânunt cum sunt banii şi opoziţia familiei. Pentru că "a fost odată o fată frumoasă şi un băiat chipeş", cum le povesteşte copiilor mama, într-o noapte. Şi e de ajuns pentru o poveste frumoasă.
Dar, în final, tonul pare pesimist şi reflexiv, pentru că ultima poveste pe care o începe mama nu anunţă nici pace, nici cer senin: "A fost odată un frate bogat şi unul sărac", istorie care, spunea regizorul în sesiunea de întrebări şi răspunsuri de la finalul proiecţiei, e cheia tuturor lucrurilor. Pentru că oamenii se împart de-a stânga şi de-a dreapta lui a avea, iar, după cum se vede de atâtea mii de ani, verbul acesta nu le aduce linişte nici celor care-l pot conjuga, nici celor care doar tânjesc s-o facă. Şi unii şi alţii se lasă sau sunt angrenaţi într-o luptă fără învingători, dar care le dă şi unora şi altora senzaţia dublată de realitatea trăirii că e însăşi esenţa vieţii, că e miezul jocului ei de ruletă, că e duhul neobosit al unui univers în care materialul e regele absolut al măririi şi distrugerii, un univers în care alte verbe au doar scurte şi efemere victorii, chiar dacă forţa lor, exercitată constant, i-ar scoate pe toţi din această perdantă încleştare. Şi totuşi, filmul lui Kazim Öz nu-ţi ia speranţa că într-o zi a fi şi a iubi vor înclina definitiv balanţa.