Chiar dacă nu se desfăşoară în mijlocul pieţei Tahrir, documentarul Annei Roussillon, I Am the People, e un film despre revoluţie. O revoluţie reflectată, trăită indirect şi mai mult, tradusă, mediată, inter-mediată de televizor, de informaţia pe care Al Jazeera alege să o transmită, de ceea ce se spune, se filmează, se comentează, se entuziasmează, se moderează, se cenzurează. Pentru că ceea ce trăieşte Farraj este exact asta: o revoluţie la televizor, cum, dacă ne gândim puţin, a trăit în 1989 şi România oraşelor unde nu s-a întâmplat nimic, sigur, la altă scară, în altă epocă, în alt context. De altfel, în chiar prima parte a filmului, când regizoarea tocmai plecase din Egipt, iar revoluţia izbucnise, la regretul ei exprimat prin Skype că nu e acolo să o vadă, să o trăiască nemediat, Farraj îi răspunde fără să clipească, plin de solicitudine: "Watch it on TV!" (Urmăreşte-o la televizor!).
Cu alt tip de zbucium, cu alt fel de implicare, totuşi revoluţia egipteană televizată e principalul lucru care îl preocupă pe Farraj, ce îşi pune toată nădejdea în viitorul promis de noii politicieni, în plecarea armatei de la putere, în bunele intenţii declarative ale noului preşedinte şi ale Frăţiei Musulmane care îl aduce la putere. Dintre cei trei membri ai familiei care îşi exprimă opinii legate de toată această schimbare, el e singurul care crede că revoluţia va schimba totul în bine. Nici soţia lui, care e destul de reţinută, dar care e însărcinată şi are toată casa şi copiii pe cap, nici fiica lui de 13 ani, cu opinii surprinzător de adulte pentru vârsta ei, nu îi împărtăşesc însufleţirea. De altfel, Marwa, tânăra lui fiică, îşi argumentează cu multă luciditate, cu sinceritatea rece a unei lame de cuţit, cum numai copiii pot avea, părerile pro şi contra revoluţie, care sunt departe de a fi doar nişte lucruri auzite prin casă sau prin vecini.
Pe parcursul celor trei ani, 2011-2013, în care Anna Rousillon şi-a filmat familia protagonistă, Farraj, care munceşte din greu să cultive pământul şi să alimenteze moara de făină pe care o cumpără în ciuda opoziţiei soţiei, trece prin toată gama de stări care despart extazul de agonie, care opun speranţa deznădejdii, care separă bucuria validării exterioare a opiniilor, de supărarea şi disconfortul de a trebui să îţi schimbi părerea şi să recunoşti asta în faţa celorlaţi şi a camerei de filmat. Pentru că Farraj descoperă că făcutul istoriei nu e un lucru deloc simplu, că necesită multă aşteptare şi încordare, multă nelinişte şi frică. Într-o discuţie-apogeu al supărării şi nemulţumirii, Farraj îi aruncă în faţă regizoarei toată spaima şi deziluzia, toate gândurile negre, toată lupta pe care o duce în interior. E momentul în care îşi dă seama că, în contrast cu timpul când afirma mândru că votul lui contează, nu e nimic uşor, că marile evenimente şi marile decizii se desfăşoară şi se iau departe de el, fără a se ţine seama de părerea lui, de voinţa şi dorinţa lui şi a celor ca el, oameni pentru care viaţa de zi cu zi va însemna tot multă muncă pentru puţină agoniseală, indiferent de cine şi cum va purta frâiele puterii.
Cu I Am the People, Anna Roussillon reuşeşte un foarte frumos portret al omului aparent simplu, care face o revoluţie mică în comparaţie cu conaţionalii lui aflaţi în miezul revoltei, dar mare şi importantă pentru el, pentru ceea ce crede şi speră pentru el însuşi, pentru familia lui şi viitorul lor. Un portret al revoluţiei propagate, al dorinţei fundamentale a unui om ca mulţi alţii, de a avea viaţa visată, mai bună, mai uşoară, mai aproape de un ideal pe care îl speră posibil. O imagine a unităţii ireductibile a oricărui popor, care îşi afirmă răspicat, chiar dacă într-un cor de voci care pare să nu-l singularizeze, dorinţa de a participa la destinul lui şi credinţa că acest lucru e important. Şi găseşte în Farraj mai mult decât un personaj, găseşte un prieten, care îi propune, plin de candoarea rezervată de obicei unui membru drag al familiei, ca, atunci când va sosi timpul, să fie înmormântată acolo, lângă ei, ca s-o poată vizita, aşa cum se cuvine să se viziteze între ei cei pentru care moartea e doar o trecere, spre un loc în care pot fi pentru totdeauna împreună.