Personajul principal al filmului, Natalia, este coborâtă din copac. La propriu. A fost singura soluţie de a opri buldozerele dezvoltatorilor imobiliari. Imaginaţi-vă un sătuc de lângă Kiev, transformat peste noapte în minicartier al oraşului, dărâmat la propriu de utilaje, pentru a face loc blocurilor cu multe etaje care au crescut preţurile proprietăţilor funciare din zonă până la absurd, transformând localnicii deţinători de terenuri în zonă în carne de tun. Şi dacă unii cedează, cumpăraţi cu un apartament pentru o parcelă care valorează cât 10 apartamente, pe care va răsare în câteva luni un bloc de locuit cu 15 etaje, există oameni curaţi, simpli, care nu se vând atât de uşor şi care, asumându-şi că ceea ce nu te omoară, te întăreşte, îşi dedică viaţa de zi cu zi pentru a lupta împotriva corupţiei şi nedreptăţilor afaceriştilor care merg mână în mână cu administraţia locală, care şi-au asigurat liniştea prin iniţiative legislative care se aprobă peste noapte.
Natalia e stăpână peste două case, iar parcela pe care o administrează e o oază exotică în preajma blocurilor apărute aproape peste noapte. Trăieşte cu familia ei, care înseamnă doi soţi şi cinci copii, la care se adaugă un chiriaş amator de alcool şi un propovăduitor al valorilor creştine, care este izgonit din toate lăcaşurile de cult ale tuturor religiilor la care a încercat să-şi ofere serviciile misionare cu care a fost binecuvântat. Imaginaţi-vă o doamnă către 55-60 de ani, stoarsă într-un mod oarecum de înţeles ca urmare a multitudinii de procese prin care a fost târâtă, care face şi desface peste o minicomunitate de oameni şi animale care populează singura pată de viaţă şi verdeaţă din mijlocul uriaşilor de beton, care visează la o Ucraină mai dezvoltată şi mai democratică, iar în acest sens îşi încurajează copiii cu insistenţă să nu plece la studii afară. E o femeie atât de deschisă la nou şi la schimbare, încât nu vede nimic anormal în a împărţi casa şi masa cu soţul ei actual, Slava, un domn care afirmă că l-a ajutat pe Elţîn să evite vreo două războaie nucleare şi încă vreo trei conflicte militare regionale care ar fi destabilizat contextul politico-diplomatic din regiune, ameninţând existenţa noastră ca oameni - o nebunie frumoasă şi atât de serioasă, încât toată sala izbucneşte în hohote de râs - şi fostul ei soţ, care îi ajută cu treburile pe lângă casă, contribuind activ la mica lor comunitate.
Într-o ţară condusă de mafioţi, Natalia refuză să fie de acord cu ideea acoperită legal, în mod abuziv şi ilegal, precum că îţi aparţine casa, nu şi terenul care se află sub ea. La un moment dat realizez o discrepanţă între jocul ei în faţa camerei şi reacţiile stinghere ale membrilor familiei, însă realizez că de fapt ăsta e felul ei de a fi, iar seriozitatea şi gravitatea celor care o înconjoară pălesc în faţa energiei ei debordante, care a salvat-o nu o dată în faţa birocraţiei proceselor de judecată prin care a fost târâtă. Oamenii care o înconjoară îmi par brusc trişti, consolaţi, fără vlagă şi viziune, alături de o luptătoare capabilă să mişte munţii din loc. Construcţia blocurilor din preajmă au înălţat terenurile de care aparţin, lăsând cuibul Nataliei şi celor care îl populează într-o groapă artificială. Modul ei pacifist de a împăca lucrurile nu este gustat în egală măsură şi de locatarii apartamentelor din jur, care se arată vădit deranjaţi de aspectul estetic care nu se încadrează nicicum în cadrul perfecţionismului sumbru al blocurilor de locuit.
Deşi supusă unor permanente ameninţări cu strămutare şi procese, Natalia transformă groapa într-o expresie a umanităţii, nu renunţă la lupta ei nici măcar atunci când pierde o parte din proprietăţi într-un incendiu care a consumat bunuri, animale, nervi şi energie, mai mult decât atât, luptă în continuare cu aceeaşi energie şi optimism, refuzând să caute vinovaţi şi explicaţii pentru tot ce se întâmplă. E ca o mamă grijulie pentru locatarii de acolo şi nu are timp să (se) plângă. Nu face asta nici măcar atunci când e umilită la un post de televiziune naţional, când e trădată de fiica ei care aderă la un alt cult religios, adoptându-l în schimb ca locatar pe avocatul care nu i-a lăsat la greu, la procesele de judecată.
Nu ştiu dacă My Home / Casa mea este o lecţie de viaţă, dar este un portret reuşit al unei femei care nu oboseşte să lupte atunci când e convinsă că are dreptatea de partea ei. Deşi declanşat să o distrugă, incendiul i-a întărit şi mai mult convingerile, iar ultimul proces prin care a fost obligată să plătească o amendă de 44.000 hrivne nu o sperie şi e pregătită moral să se plimbe prin instanţe încă vreo 5-6 ani, cât durează minim procesele în sistemul judiciar ucrainean.