Moartea domnului Lăzărescu - Un making of
Un film despre unul dintre cele mai celebre filme româneşti se priveşte cu ochii larg deschişi. Chiar dacă, să zicem, ar fi cel mai banal & sec making of - ceea ce nu e cazul aici -, totuşi te duci la film şi stai până la capăt, ştiind că imaginile alea au surprins culisele unui film care urma să fie mare. Erau în sală oameni care, deşi nu văzuseră Moartea domnului Lăzărescu, voiau să vadă, în schimb, making of-ul filmului lui Cristi Puiu, doar fiindcă filmul era al lui Cristi Puiu. Nu ştiu ce au înţeles, necunoscând ce înseamnă tortura lentă, apăsătoare a celor 153 de minute din Moartea domnului Lăzărescu, dar sunt convins că li s-a părut o poveste a naibii de complicată, prin cele 93 de minute ale making of-ului.
Complicată, adică epuizantă. Şi nu e ceea ce par a fi fost culisele, ci chiar felul în care au fost. Filmul Andreei Păduraru trece peste introduceri şi acomodări, procedând exact ca filmul lui Puiu: sare în "carnea" poveştii, cu amănunte a căror agitaţie şi încruntare te agită şi încruntă şi pe tine. Din ambulanţă, imaginea sare în stradă, apoi în apartament, saloane, holuri de spital, ba chiar şi în tomograf. În rest, recuzită peste tot, la un nivel de aglomerare asudată care parcă evocă scenele nocturne din Irréversible. Accentul cade pe emoţia echipei, dar e o emoţie cu atâtea temperaturi şi culori, atâtea feţe şi glasuri, încât, ca non-filmmaker, e imposibil ca facerea unui film, de la mufe, la tehnici de filmare, să nu ţi se pară zonă de tranşee. Ba chiar şi ca filmmaker vei ofta, fie ca respect faţă de consecvenţa nebună a celor de pe platou, nevoiţi să filmeze noaptea, fie ca înţelegere a faptului că asta e viaţa de cineast. O viaţă ne-roz, ne-boemă, făcută din zeci de situaţii tehnice, pe care uneori le rezolvi cu foarfecă şi cu scotch, vorba unui prieten regizor. Nefiind un documentar pe înţelesul tuturor, nefiind nici măcar un documentar pe placul cuiva, ci doar un snapshot de 93 de minute din cele 40 de zile de filmare, making of-ul Andreei (în care la final îl vezi pe regretatul Fiscuteanu stând pe pat, în fund) te face să crezi că Lăzărescu n-a murit.
România, 2009, 93 min
Regie: Andreea Păduraru
Imagine: Andreea Păduraru
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
Efectul Schweighofer
Pentru că locuiesc în Sebeş (playground-ul crunt al celor de la Holzindustrie Schweighofer) şi pentru că dau like oricărei pagini de Facebook care apără pădurile ţării, eram curios să văd "cu ce vine" documentarul tinerilor Alexandru Iacob şi Răzvan Leucea, despre fabrica Schweighofer de la Reci, Covasna. Nu m-a făcut să respir uşurat, sperând că măcar o unghie din corpul monstrului ar fi fost smulsă de acest film. Dar m-am bucurat să văd că sunt tot mai multe voci tinere care înjură, voalat şi argumentat, mafia lemnului. Simplu construit, nu ca anchetă, ci ca dare de seamă, filmul oferă alternativ jumătatea plină şi cea goală a paharului. Pe de o parte sunt ecologiştii care, în opinia austriecilor, "latră" degeaba. Pe de alta, e primarul din Reci, care a muşcat găluşca iar acum ne crede proşti pe toţi; preotul reformat din Reci, care, râzându-i mustaţa, numără pomenile austriecilor; preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, întruchipare a diplomaţiei cu... dublu înţeles. Din păcate, bugetul mic, sprijinul slab, uşile închise şi timpul limitat al regizorilor au făcut ca documentarul să piardă din ochi multe aspecte fierbinţi, cum ar fi protestele din Reci şi Sebeş, isteria de pe Facebook, actele de violenţă de la poarta fabricii din Sebeş, filmarea cu camera ascunsă a celor de la Environmental Investigation Agency, furturile flagrante etc. Un documentar "subţire", ca dezbatere şi contraargument, cam pe fugă făcut, probabil, dar perfect intenţionat, aşadar merită aplauze.
România, 2015, 22 min
Regie: Alexandru Iacob; Răzvan Leucea
Imagine: Alexandru Iacob
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
Cu ochii pe lut
Filme despre ultimii meşteşugari ai României am tot văzut, mai ales la Astra, unde ruralul vechi are, întotdeauna, spaţiu bun de expunere. Dar asta nu înseamnă că ne-am plictisit şi că nu mai putem fi surprinşi. Filmul lui Hadrian Gavriluţiu, de pildă, Cu ochii pe lut, nu plictiseşte tocmai pentru că ştie să pună accentul pe om şi abia apoi pe tehnicitatea meşteşugului. Omul e 'nea Mitică, un bătrânel de lângă Bucureşti, iar meşteşugul lui e olăritul. Face asta de când e pe lume şi, probabil, o s-o facă până la capăt, fiind unul dintre ultimii meşteri care mai lucrează în lut, în acea parte a ţării. Dincolo, însă, de amănuntele tehnice ale lucrului, care pot fi interesante pentru orice fan National Geographic, e Mitică, om cu patru clase, al cărui limbaj încă arhaic şi a cărui gândire fascinant de simplă dau esenţa filmului. Felul în care omul ăsta îşi înţelege şi analizează lucrul, felul în care îi găseşte un rost, felul în care nu există alte sensuri dincolo de sensul unic al vorbelor lui, felul în care îi pune pe copii să lucreze este aur curat pentru noi, cei urbani. Cu greu cred că mai ai chef să pierzi vremea pe Facebook, dacă te afli acolo.
Şi, totuşi, îmi aduc aminte că s-a râs mult în spatele meu, la film, şi puteam să aud şi comentariile de mişto rafinat ale tinerilor care găseau "funny" sau "naşpa" felul în care lucra olarul. Credeţi-mă, nu idealizez satul românesc, în mod comunisto-pensionăresc, dar raportarea noastră la curăţenia gândirii vechi e tot mai pervertită de exerciţiul comentariului, de plăcerea mişto-ului. Noi nu prea căutăm decenţa poveştii, nu ne prea convine conţinutul, ne plac mai mult lucrurile de care putem râde. Păcat. În orice caz, dacă povestea şi personajul n-au reuşit să uimească atât cât ar fi trebuit, poate că imaginea a făcut-o. Cadrele cu lumină blândă, parcă îngăduitoare cu omul, cu atelierul, cu lutul, cu lopata, sunt bine alese astfel încât să arate frumuseţea lucrului şi, deci, frumuseţea efortului. Aici contează mult şi sunetul, foarte bine lucrat, care face ca plescăitul mâinilor pe lut şi huruitul uneltelor să se audă precis şi să dea nivelul de intimitate între om şi meşteşug.
România, 2015, 23 min
Regie: Hadrian Gavriluţiu
Imagine: Mişu Ionescu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu