Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru Undercloud, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hai înapoi în timp - One day we will all be happy la Undercloud, 2016


august 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Visez şi îmi dau seama că nu am plecat încă de la spectacolul One day we will all be happy. Sunt înconjurată de câteva umbre care privesc spre apusurile şi răsăriturile de pe scenă. Veaceslav Cebotari creează un fel de tablou în straturi. Un tablou care se decojeşte şi care, în acelaşi timp, se înghite cu teamă pe sine. Un soi de rugăciune către gândurile nespuse, un templu în care replicile trăiesc ca linişti pentru cuvintele care nu s-au născut încă. E un dans al culorilor contopite în zâmbete interzise. Glasul unei amintiri care se confesează rămăşiţelor de clipe uitate. Un dialog cu o imagine interioară reflectată în oglindă. Sau poate lupta unei păsări de a ajunge la lumină. Sau bezna. Sau iubirea oprimată de porniri necunoscute.

Masha este oul în care se ascund temerile, neputinţele, visurile şi plăcerile efemere. Este creaţia neacceptată, proiecţia a două lumi care se confruntă una cu cealaltă într-un dialog al absenţelor. În sufletul ei trăieşte muzica cuvintelor neterminate. Ea pare că se înghite şi se sustrage în dimensiunea interioară a întrebărilor fără răspuns. În scenariul semnat de Yekaterina Vasileva, ritmul replicilor conferă impresia unei permanente ciocniri dintre credinţa interioară şi aparenţele ucigătoare ale lumii. Fiecare cuvânt devine pretext pentru începutul unei alte melodii, a unui alt ritm. Cu toate că aceste ruperi de ritm par a scinda lumea exterioară de universul vibrant al Mashei, sunetele care migrează şi care se întorc de la o imagine la alta se omogenizează şi devin un întreg. Interpretând acelaşi personaj, Alexandra Kyzenkina şi Anastasia Pronina îşi asumă rolurile, gravitând una în jurul celeilalte, completându-se reciproc. Personajul se dedublează, îşi creează un alter-ego pe care îl cheamă şi îl respinge în acelaşi timp. Asemenea unei neacceptări de sine, cele două forţe interioare se anulează reciproc, fără a se abandona cu adevărat. Vocile, gesturile, înstrăinarea o recreează pe Masha. Gândurile fug, în goana lor după eliberare, conturând din consistenţa celor două roluri mirajul unor schimburi de identităţi. Fuga ei reprezintă o căutare a Sinelui într-un joc al măştilor, al oamenilor fără chip, ale căror voci răsună în memorie asemenea unei creaţii muzicale.

Masha reproiectează lumea prin iubire. Căutând confirmarea mamei şi a celor din jur, suferinţa ei devine un exil, departe de forfota distrugătoare a oamenilor. Lumina transformă cele două voci ale aceleaşi fiinţe în umbre, ne înfăţişează lumea ascunsă a Mashei, substratul adânc şi fragil, sufletul crăpat în forme care vibrează şi care nu rezonează decât cu sinele. De asemenea, luminile călătoresc alături de cuvinte. Se sting şi se deschid, pâlpâind împreună cu ecoul adresat momentelor netrăite.

Pentru mine decorul dăruieşte frânturi din lumea lăuntrică a Mashei. Podiumul pe care eul şi oglindirea lui se confesează, pare o altă scenă. O scenă pe o altă scenă. Un spaţiu într-un spaţiu. Un eu într-un alt eu. O păpuşă Matrioşka în care este mai întâi conservat şi suprimat sinele în starea sa pură, până la personalitatea debordantă şi mascată a unei fiinţe pregătită să învingă temerile şi cuvintele mamei. Ulterior, acest stadiu este depăşit, prin decojirea stratului aparent dominant, revenindu-se, ciclic, la stadiul său fragil şi vulnerabil. Lângă această scenă, simetric, sunt dispuse două mese pe care sunt aşezate personajele interpretate de Masha. Un spectacol de teatru într-altul. Până şi cuvintele ei par permanent dictate de o putere nevăzută. Un rol într-un spectacol nedorit, o adevărată confesiune care o construieşte pe Masha din fiecare ezitare.

Vestimentaţia creionează imaginea ideală pe care Masha doreşte să o atingă. Însă ea înfăţişează o senzualitate tremurătoare şi o forţă feminină ascunsă şi neîncrezătoare.

Creându-şi o persona ajunge să se cunoască pe sine. În dialogul muzical al tăcerilor şi al cuvintelor temătoare, al trupurilor sincronizate într-un dans infinit de dureros, Masha rămâne, totuşi, singură. Victima unei personalităţi impuse şi create artificial, îmbrăţişându-se şi refuzându-se, ea devine metonimia spiritului tăcut din noi înşine.

Strângând cu putere tot ce am putut aduna mai frumos din acest spectacol, m-am recompus, la rândul meu, din tăcerile Mashei, din lacrimile ei reţinute, ori din privirile persistente adresate publicului, în dorinţa ei de includere în forfota lumii. Am adunat de pe jos, cu grijă, clipele sparte şi netrăite, spaţiile dintre cuvinte şi forţa incandescentă care se năştea singură asemenea unei ameninţări plăcute.



 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Olguţa Paiu


Alte articole

 Cu cât apa e mai mare, cu atât sunt eu mai tare! - Fata din curcubeu, Vlad Alexandrescu
 Undercloud 2016 şi-a ales câştigătorii, Comunicat de presă
 Povestea unui spectacol - Aleargă la Undercloud, 2016, Nicoleta Lefter
 Ziua 7 - Lungs la Undercloud 9 - independent de orice, 2016, Ilinca Anamaria Prisăcariu
 Povestea unui spectacol - 30 + la Undercloud, 2016, Alexandru Bogdan
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2016


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer