Shakespeare, ca Biblia şi Agatha Christie, a fost foarte mult şi des ecranizat, încă de la începuturile cinema-ului. Şi, treptat, de la abordarea pioasă, în poză şi costume încărcate, cu gesturi largi şi declamaţiile de scenă, s-a ajuns la interpretări moderne, mai mult sau mai puţin reuşite. Nu toată lumea are geniul lui Laurence Olivier de a crea un limbaj nou cu instrumente vechi şi nici entuziasmul creator al lui Kenneth Branagh, singurul la ora actuală cu cele mai bune transpuneri pentru marele ecran.
E nevoie de foarte mult curaj să translatezi povestea arhicunoscută în real, vezi cazul efervescentului Baz Luhmann, cel care a reuşit să treacă cu uşurinţă şi credibilitate de la Verona medievală la cea californiană, iar scena balconului să fie aplaudată de toţi şi aşa, ca una de la piscină. Şi, ca farmec în plus, să păstreze neaşteptat intacte versurile bardului britanic, iar efectul să-i mulţumească pe toţi.
În ce priveşte piesa de temut, cu aerul ei nefast din pricina incantaţiilor vrăjitoarelor, sunt şi aici câteva montări forte în istoria filmului. Cea din 1948, cu Orson Welles, soră bună a montării lui Olivier cu Hamlet-ul lui din aceeaşi perioadă, puternică şi neguroasă, dramatică în alb-negru. Sunt câteva pelicule ruseşti şi una japoneză excepţională, Tronul însângerat / Kumonosu jo, în regia maestrului Akira Kurosawa, cel care a adaptat povestea pe model nipon, cu toate costumele, eticheta şi măştile lui. Scena nebuniei este şi acum una antologică. Lady M, de fiecare dată cumplită, un Iago puternic.
Este normal ca o montare nouă să aducă cât e posibil de mult naturalism (noroi, unghii murdare după bătălie şi aici din plin), să iasă din platou, din interioarele oricât de copleşitoare. Să fie violentă şi grafică, goth-dark.
Tânărul regizor australian Justin Kurzel are curajul să pornească în acest deosebit de ambiţios proiect la început de carieră, să construiască o poveste epică într-o peliculă cu buget foarte mare. El duce povestea exact acolo unde a avut loc, unde a fost imaginată, pe înălţimile scoţiene, printre piscuri acoperite de zăpadă, scăldate de ploaie îngheţată şi neguri reci, bătute de vânturi puternice. Peisajul de început de lume. Aspru şi barbar, cel care căleşte locuitorii, highlanderii, şi îi face duri şi puternici, ca totul în jur. Kurzel este extrem de atent, de meticulos la tot ce înseamnă recuzită. Are arme extraordinare, multe costume cu aspectul uzat acum, pieptare care au văzut şi făcut războiul, mulţi cai, rochii în falduri ale femeilor, foarte elaborate coafuri cu codiţe împletite cu grijă, bun machiaj de luptă, interioare gotice pe care ochiul să se înalţe.
Filmul primeşte peisajul ca personaj principal, iar imaginea fură filmul, cu scenele ei de plasticitate, cu filmările dificile, lentile cu filtre, lumina difuză în clar-obscur şi lumânări fumegânde. Totul este virat în culori stinse, coclite, să fie conforme cu povestea verzuie de trădare. Partea vizuală devine atât de puternică uneori, încât ai impresia că priveşti o docu-drama.
Povestea păstrează versurile marelui Will şi acum, prin montajul cinematografic, prin prim-planurile care accentuează monologurile, graţie acestei distribuţii concentrate, eşti atent la cuvinte, la sensurile lor, la figurile de stil atât de reuşite. Shakespeare iese iar în câştig. Încă de la începutul cu insert pe ecran ce urcă ca la Star Wars şi apoi vocea din off ştii că cea mai mare importanţă în film o vor avea cuvintele, replicile. Sau aşa ar trebui, dat fiind sursa. Uneori le auzi mai clar ca oricând, e drept.
Muzica, tare, tragică, amplă, are grijă să umple cadrul şi acţiunea însoţind aproape mereu povestea. Soundtrack-ul este de excepţie, cu toate instrumentele lui de suflat şi leit-motiv reuşit. Ca şi imaginea, fură filmul.
Vrăjitoarele de aici apar cu prezicerile lor în grup cernit - aidoma femeilor din clan - la fel ca în tragediile greceşti. Imaginile cu ele sunt mereu impresionante. Scenele de luptă au ralentiuri şi slow motion, întotdeauna grafice, ce taie respiraţia, à la 300. Crezi că tot filmul va fi astfel. Dinamic, dramatic, electric.
Ritmul însă are frână de mână şi încetineşte mult. Deraierea, nebunie, confuzia şi lupta cu sine au parte de scene originale. Timpul stă pe loc. Monologurile se rostesc toate la fel - teatral, direct spre cameră, cu voce tare mereu. În mod ciudat, plat. Recunosc, de mult nu am mai căscat atât la un film.
Povestea despre foamea de putere pentru care merită să faci orice fărădelege are aici conotaţii aparte, acute. Accesul la putere se face prin şantaj erotic. Dna. M. îşi manipulează soţul cu interdicţii sexuale pentru a-l forţa să ajungă la statutul de rege. Întâlnirile şi incantaţiile au loc toate, mereu, toate, într-o mică bisericuţă de lemn. Probabil aşa să înţelegem cât de cumplită este ea, dacă aici cheamă demonii şi tot aici are scena de sex. O alegere a regizorului pentru un plus de perversitate. Revenirea în static văduveşte a doua parte a filmului de emoţie. Singura dată când este prezentă şi spectatorul este mişcat, când un personaj este credibil, care te ia cu el în durerea strigată în gura mare este Macduff, cu drama lui de familie.
Regizorul a luat câte ceva de peste tot, inclusiv câteva scene gen Becket, cu întâlnirea prietenilor-duşmani pe plajă.
Ce aduce însă filmul de faţă este ca o concluzie - un clişeu, dar de impact moral şi vizual - că răul naşte rău, se propagă mai departe, că violenţa duce la ceva şi mai teribil.