Traseu tipic: se termină discursurile, începe muzica. Aşa cum s-a întâmplat la prima ediţie a festivalului din 1958, aşa cum se întâmpla şi în 2003. Cu aceeaşi Rapsodie I de Enescu. Acum, în 4 septembrie 2005, interpreţi au fost orchestra Filarmonicii "George Enescu" şi dirijorul Horia Andreescu. Primele două fraze muzicale, dialogul între clarinetul lui Aurelian Octav Popa şi oboiul lui Adrian Petrescu, ne-au proiectat într-o lume rapsodică în sensul propriu al cuvântului, cele câteva secunde iniţiale de solo ale fiecăruia fiind pătrunse de acea libertate improvizatorică pe care Enescu a iubit-o întotdeauna la folclorul românesc care l-a inspirat pentru astfel de opusuri.
Cred tot mai mult că afirmaţia că Enescu nu este cunoscut este nedreaptă. Temele acestei încântătoare rapsodii enesciene îi sună familiar oricărui român (exceptând poate - din păcate - actuala generaţie aflată sub 20 de ani), aşa cum nu cred că au reuşit să pătrundă în conştiinţa colectivă a Franţei, Angliei sau Italiei vreo lucrare a lui Debussy, Elgar sau Respighi, nume reprezentative pentru istoria muzicii secolului XX.
Nu este uşor să fii cel care sparge tăcerea la Festivalul "Enescu". Deşi primele momente ale concertului inaugural s-au închegat mai greu, Horia Andreescu, ce a pregătit cu binecunoscuta-i meticulozitate şi acest concert, a încercat să scoată la iveală în instrumentiştii Filarmonicii bucureştene acel "instinct de campion" care este obligatoriu pentru a seduce un public venit "la deschidere", unde era sigur că va vedea foşti, actuali şi poate viitori preşedinţi ai României şi, colateral, va asculta muzică.
Programul ales pentru acest concert de deschidere a fost riscant, în sensul mizării pe semnificaţia celor mai cunoscute opusuri simfonice enesciene, Rapsodia I şi Simfonia I, dar şi al alegerii unui concert de mare profunzime, dar de departe nu unul dintre cele mai spectaculoase. Pe de altă parte, sunt sigură că lui Enescu i-ar fi plăcut să asculte Triplul concert pentru pian, vioară şi violoncel de Beethoven cu Brigitte Engerer, Dmitri Sitkovetski şi Alexandr Rudin, reprezentanţi ai unei generaţii ce nu l-a cunoscut, dar interpreţi de profunzime, aparţinând acelei familii a muzicienilor rafinaţi cărora le place să comunice prin muzică. Cei trei solişti au reuşit să capteze audienţa, deşi cu siguranţă le-ar fi fost mai uşor să o facă într-un concert fără această consistentă miză oficială şi poate dacă ar fi avut mai mult timp pentru a-şi coordona intenţiile interpretative. Fără fisură a fost acompaniamentul condus de Horia Andreescu, care chiar dacă nu a putut împiedica un debut ezitant al alămurilor în Simfonia I de Enescu, a reuşit să "adune" energiile Filarmonicii bucureştene pentru a ne oferi o versiune plină de căldură a seducătoarei lucrări enesciene, care devine tot mai dragă melomanilor ce au curajul să se apropie de ea depăşind acele câteva prime sunete care s-au transformat în emblema sonoră a Festivalului "Enescu".