În această situaţie generată de o organizare realizată de o mînă de oameni, am avut ocazia ca - dacă tot mă lamentam cu câteva zile în urmă că auzim prea rar muzică a secolului XX - să reascult Simfonia a V-a de Prokofiev şi cu Orchestra Naţională a Franţei şi Kurt Masur la pupitru. Nu ştiu dacă la alte mari festivaluri apar astfel de schimbări, cert e că la Bucureşti se poate şi ele au fost de această dată din abundenţă. "Qu'est ce que c'est ca?" este întrebarea unui francez aflat în sală în spatele meu după prima parte din simfonia de Prokofiev, mirat că nu părea a fi ascultat Simfonia de Franck. Avea perfectă dreptate.
Am aflat povestea acestui program de la un fost coleg de liceu, şeful partidei de violă a Orchestrei Naţionale a Franţei, care ne-a mărturisit că el şi-a anunţat tatăl că vor veni la Bucureşti exact cu acest repertoriu în urmă cu un an. Probabil când ne vom hotărî să instituţionalizăm Festivalul "Enescu" şi să îi asigurăm un statut clar şi o continuitate care să nu se clatine după fiecare nou an electoral, iar cei care se ocupă de organizarea festivalului vor putea să se concentreze asupra aspectelor de impresariat, poate că astfel de situaţii vor dispărea.
Revenind la concertul propriu-zis din penultima seară a festivalului, Simfonia a V-a de Prokofiev cu Kurt Masur şi Orchestra Naţională a Franţei a fost mai masivă, mai aşezată, articulată cu forţa artistică a uneia dintre orchestrele de elită ale lumii, al cărei dirijor s-a preocupat îndeaproape de aspectul amplificării şi de sonoritatea reală din sală a orchestrei şi, în plus, este un vechi şi profund prieten al acestui repertoriu. Un povestitor dăruit, Kurt Masur ne-a făcut într-un final să uităm surpriza opţiunii repertoriale. Sunt curioasă dacă cineva i-a spus dirijorului că în urmă cu patru zile London Philharmonic Orchestra şi Vladimir Jurowski au cântat aceeaşi simfonie. Sau cei aflaţi prin preajmă n-au ştiut că şi joi a fost o "schimbare de program" şi s-a cîntat "a cincea" în loc de "a patra" de Prokofiev. Pentru că o comparaţie nu poate fi evitată (deşi ne-am dori să avem ocazia să facem cât mai des astfel de comparaţii pe viu, în sală), recunosc că personal prefer versiunea mai nervoasă, mai impregnată de sarcasm şi de rupturi dinamice a lui Vladimir Jurowski. Dar deja este o chestiune de gust, sunetul superb al Orchestrei Naţionale a Franţei rămânând un reper şi în acest repertoriu.
Elisabetha Leonskaya a rămas la Concertul nr. 2 de Brahms, neoferindu-ne surpriza de a relua celălalt concert brahmsian, abordat de Helene Grimaud cu două seri în urmă. Distinsa pianistă, câştigătoare a unuia dintre primele concursuri Enescu, într-un opus de o masivitate şi densitate recunoscute, ne-a impresionat, paradoxal, tocmai în pasajele delicate, cu un perlaj superb, susţinând faptul că muzica lui Brahms are resurse de tandreţe prea frecvent neglijate. Pe de altă parte, ascultând bisul în maşină, am descoperit însă că în transmisia radiofonică, sunetul pianului a avut o amploare pe care în sală nu am reuşit să o percepem.
În seara finală, Orchestra Naţională a Franţei şi Kurt Masur ne oferă un program exclusiv francez, marcând deschiderea Anului Internaţional al francofoniei, care se va încheia în septembrie 2006, cu o impresionantă reuniune de oficialităţi la Bucureşti. Vom avea parte atunci oare de un al doilea Festival al Artelor? Poate...