Sală arhiplină la Teatrul Naţional! În sfârşit, atmosfera de mare spectacol absentă în seara de deschidere s-a instaurat în festival. Iată ce înseamnă un produs bine ambalat: o imagine, mai mult chiar, un personaj - mezzo-soprana Julia Migenes; o reţetă exotică - tangoul argentinian. În consecinţă, o combinaţie şi o prezenţă insolite în peisajul tradiţional al festivalului.
Pentru publicul românesc, fie el afectat sau nu de telenovelă, tangoul european spune ceva. Este dansul, este muzica, este chiar imaginea pasiunii pline de temperament. Tangoul argentinian originar, din păcate, spune mai puţin. Şi asta în primul rând pentru că acest gen nu este prezent pe scenele noastre decât accidental. Aşadar, doar cei - mai puţini - care erau totuşi în cunoştinţă de cauză nu au fost surprinşi de ceea ce s-a întâmplat pe scenă la spectacolul La Argentina - Tango.
Apărut la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX lângă Buenos Aires, mai precis în zona Monserrat, tangoul provine din punct de vedere muzical din habanera cubană şi dansul local milonga şi a fost de la început o necesitate a argentinienilor cu dorul cel mai mare, a celor săraci, dar atât de bogaţi în suflet, a celor puternici, dar atât de vulnerabili în faţa capriciilor inimii.
A numi tangoul doar un dans este, fără îndoială, o mare greşeală. Este un dans, desigur, în forma sa exterioară de manifestare, dar în acelaşi timp reflectă o complicată şi în acelaşi timp nu străină, pentru noi, cei din Balcani, filosofie a fatalităţii. În spiritul său intraductibil, tangoul nu este nici românescul dor, nici acel saudade din interiorul brazilian, nici nostalgia, nici optimismul delirant, nici beţia lucidă. Şi totuşi, este câte puţin din toate acestea şi multe altele.
Atmosfera contrariilor introdusă în plan afectiv de însuşi spiritul tangoului a fost, în spectacolul despre care vorbim, menţinută şi de ceea ce s-a petrecut pe scenă. Să ne bucurăm aşadar de îmbogăţirea paletei de genuri artistice prezente în festival, dar să rămânem observatori lucizi, pentru a ne putea bucura de întâlnirile viitoare cu tangoul ca revărsare de forţă, vitalitate şi nu în ultimul rând, ca mister al jocului imprevizibil al sentimentelor.
Julia Migenes a încercat într-un efort lăudabil crearea acestei atmosfere specifică tangoului, care a cochetat pe alocuri atât cu cabaretul, cât şi cu spectacolul flamenco. Apelul la cele mai cunoscute tangouri ale lui Astor Piazzola într-o interpretare doar... onorabilă ne-a făcut să regretăm ardenţa atmosferei din oraşul unde "până şi câinii şi pisicile vă privesc insistent". Părul ca de flacără al Juliei Migenes i-a făcut poate pe spectatorii cu imaginaţie să întrevadă ceva din furtuna de simţuri şi umori, vocea mai mult "parlando" a solistei aducând câteodată aminte de o poveste de departe, spusă în paşii unui partener de tango... onest. Asemenea tangoului fatal şi contradictoriu cu doi paşi înainte şi unul înapoi, încheiem cu mulţumiri pentru ce a fost şi regrete pentru ce ar fi putut să fie.