Am citit presa românească să observ cum s-a auzit seara de deschidere a Festivalului "George Enescu". Şi ea mai mult s-a văzut decît s-a cîntat. Desigur, muzica trebuie doar ascultată, iar ceea ce ascultăm nu poate fi redat prin cuvinte. Cu excepţia unui singur lucru: ce acustică imposibilă are Sala Palatului! E fetişul oricărui om de bun-simţ să spună că la Sala Palatului nu se poate asculta nimic, că orice sunet e măcelărit, că în loc să ne pătrundă, muzica urcă în tavan şi iese prin gurile de aerisire.
Să zicem că acest concert inaugural ar fi avut loc într-un spaţiu perfect. Întrebarea acum devine alta: ce proiect a avut Horia Andreescu, dirijorul concertului de deschidere? Rapsodia Română n-a semănat deloc cu alte interpretări. Cred că Andreescu a încercat o altă abordare, mult mai largo, mai atentă la detalii, cu mai puţin patos, cu mai puţin "românism" în ea. O abordare critică a partiturii, în care fiecărui sunet trebuia să i se acorde un timp de plecare şi unul de întoarcere – o formă de reflecţie muzicală asupra fiecărui sens (lucru imposibil în Sala Palatului, din păcate) –, iar dezagregarea aparentă a orchestrei să fi avut ca scop atingerea unei individualităţi găsite, notate. Comparînd-o cu interpretarea lui Sergiu Celibidache (care el însuşi cerea acea aşteptare a sunetului), cea a lui Horia Andreescu a vrut să fie şi mai tandră, mai "şoptită". N-a înţeles orchestra, acustica a jucat un rol negativ, Horia Andreescu nu şi-a dus proiectul pînă la capăt? Nu am găsit un răspuns.
Am auzit o observaţie bună: pentru seara de deschidere putea să fie ales altceva decît Triplul concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră de Beethoven. Putea să fie ales un alt concert, mai spectaculos (aşa cum la prima ediţie a Festivalului s-a cîntat Dublul concert pentru vioară de Bach, în interpretarea lui Yehudi Menuhin şi David Oistrah) şi poate mai accesibil. Triplul concert e foarte complex, încît să fie destul de greu să te predispui meditaţiei. Sensul său nu este unul care absoarbe, ci, dimpotrivă, atacă, bulversează, se plasează în exterioritate. E precum o piesă de teatru, trei solişti joacă pe trei planuri & relaţii care se întrepătrund. Sînt şase poveşti diferite (trei instrumente luate cîte două) care, prin dinamismul lor, te fac atent mai degrabă la virtuozitatea soliştilor decît la ansamblul simfonic. Interpretarea celor trei solişti (Brigitte Engerer – pian, Dmitri Sitkovetski – vioară şi Alexander Rudin – violoncel) a fost fascinantă. Relaţia dintre vioară şi violoncel a fost, de fapt, relaţia dintre Sitkovetski şi Rudin, iar modul în care pianul descoperea şi acoperea această relaţie a întregit o poveste în care orchestra a avut prea puţin de zis.
Simfonia nr. 1 a lui George Enescu a încheiat primul concert. Aici orchestra parcă a devenit mai omogenă, iar Horia Andreescu a reuşit să dezvolte acel proiect început cu Rapsodia. Desigur, de la la major la mi bemol major scade tensiunea interpretării, totul devine mai relaxat, mai uşor perceptibil şi, în mod direct, mai uşor de comunicat. Adică nuanţele brahmsiene, mahleriene şi chiar wagneriene au fost vizibile, descoperite, astfel încît putem vorbi de o interpretare critică, referenţială în cadrul istoriei muzicii simfonice. Probabil că lumea se aştepta la mai multă pasiune, mai mult patos, mai mult ethos în interpretare. Horia Andreescu a preferat altceva: să-l ia din nou la întrebări pe Enescu. Ori nu era momentul, ori întrebările n-au rezonat la fel în mintea orchestrei şi a publicului.