Mi-au plăcut cuvintele lui Alexandru Tomescu atunci când spunea că apreciază arta interpretativă a lui Enescu sau Kreisler pentru că fiecare în felul său reprezintă "o epocă în care artificiul virtuozităţii nu era un scop în sine şi în care violoniştii urmăreau mai mult să emoţioneze decât să epateze". Şansa de a întâlni asfel de muzicieni a căror artă să treacă de convenţia celor scrise şi să spună ceva nou în ziua de astăzi este din ce în ce mai rară. Din fericire, în cadrul festivalului continuă, după fabulosul cvartet Emerson, seria recitalurilor de valoare.
Întâlnirea cu violoncelistul Antonio Meneses a fost o pledoarie pentru adevăratul motiv care ne adună pe toţi în sala de concert şi anume emoţia pe care interpretul reuşeşte să ne-o transmită în angelica sa misiune de a tălmăci cele scrise şi gândite de compozitor. Această emoţie este de foarte multe ori mascată de aspectele mai mult exterioare care însoţesc un eveniment concertistic.
Deşi nu este un instrumentist spectaculos din punct de vedere... teatral, violoncelistica lui Antonio Meneses i-a impresionat totuşi pe cunoscători - şi aici trebuie apreciat numărul mare violoncelişti-prieteni prezenţi în sală - prin eleganţa stilului şi prin modul în care tehnica sa nu se făcea simţită în faţa muzicii. Aşezând elementele constitutive ale actului artistic într-o firească ordine a priorităţilor, muzicianul brazilian descoperit la 16 ani de marele violoncelist italian Antonio Janigro, a transmis pe durata întregului recital o stare de intensă participare la... povestea muzicii. Confortul spiritual astfel instalat a aşezat într-un echilibru suveran atât rafinamentul celor şapte variaţiuni beethoveniene pe o temă din opera Flautul fermecat de Mozart, cât şi minunata Sonată nr. 1 pentru violoncel şi pian de George Enescu. Opusul, foarte rar cântat chiar şi în ţara compozitorului, propune o tulburătoare tratare a naturii etern duale a omului, paradox care ascunde drama existenţei sale. Respiraţiile largi, brahmsiene, au fost susţinute de suflul solistic generos, trecerea prin toate registrele afective ale motivului generator al sonatei fiind motivată şi reliefată inteligibil. Am avut ocazia de a fi din nou martorii unei interpretări valoroase a unui opus enescian. Ce bine ar fi ca Antonio Meneses să menţină această sonată în repertoriul său, care în datele muzicale şi intelectuale ale solistului poate câştiga mult în viitor!
Acelaşi echilibru a dominat şi interpretarea Bachianas Brasileiras nr. 4 de Villa-Lobos, o lucrare cu multe capcane întinse celor ce nu ştiu să-şi disciplineze temperamentul. Scriitura de factură romantică, personalizată de tuşele cu care compozitorul brazilian a dat culoare locală şi contur stilistic întregului ciclu de lucrări ce poartă acest nume, a fost epurată de orice efect perturbator şi ridicată de interpretarea esenţializată în zona ideii şi a sugestiei. Cuplul cameral în care violoncelistul Antonio Meneses l-a avut ca partener pe pianistul Gerard Wyss a funcţionat mult mai bine atât în această piesă, cât şi în foarte cunoscuta Sonată pentru violoncel şi pian de Debussy. Impresionismul scriiturii, discursul muzical plin de sensibilitate şi fantezie a încântat publicul numeros prezent în sala Ateneului în versiunea lui Antonio Meneses. Dat fiind numărul ridicat al spectatorilor, probabilitatea de a auzi sunând telefoanele mobile pe durata recitalului a crescut... lucru care s-a şi întâmplat. Nu tot timpul, ci cu o oarecare discreţie, aceeaşi cu care s-a şi aplaudat între părţi la lucrarea cea mai puţin cunoscută, sonata enesciană.