Filarmonica din Londra îşi permite astfel de gesturi pentru că reuşeşte chiar în asemenea condiţii să atragă aproape 4000 de spectatori la Sala Palatului. Vladimir Jurowski este un tânăr dirijor care pe lângă o admirabilă cunoaştere a partiturilor ştie să cultive şi acel farmec uşor teatral al gestului dirijoral care să seducă spectatorii chiar cu o lucrare de o incredibilă serenitate cum este L'Ascension - patru meditaţii simfonice de Messiaen. Nu putem decât să-i mulţumim pentru că ne-a oferit această rară ocazie de a asculta o muzică de o frumuseţe intensă, profund religioasă, de care n-avem des parte. Culorile pastelate din L'Ascension s-au diversificat parcă şi mai mult sub bagheta lui Jurowski într-unul din cele mai bine individualizate opusuri ale literaturii pianistice - Concertul în sol major de Ravel. Despre pianistul Benedetto Lupo nu ştiam prea multe, aşa că plăcerea de a-l auzi a fost cu atât mai mare descoperind un rafinat cunoscător al muzicii lui Ravel, care nu ne-a impresionat atât prin virtuozitate, cât prin extraordinarul control al tuşeului, care îi permite să etaleze o infinitate de nuanţe delicate, poezia părţii lente a concertului cu lunga ei cadenţă introductivă fiind construită cu un rafinament greu de egalat.
Explozia de culori a continuat în partea a doua, cu Simfonia a V-a de Prokofiev, care a adus acea tuşă de umor ce a cam lipsit repertoriului festivalului de până acum: energie, sarcasm, atacuri pregnante, construite de Vladimir Jurowski cu o dezinvoltură tipică vârstei şi decurgând dintr-o experienţă invers proporţională cu aceasta. Deşi destul de recent impus pe scenele lumii, Vladimir Jurowski a ajuns deja în top, fiind unul dintre cele mai căutate nume tinere ale momentului. La o primă vedere, s-ar putea considera că alura de Antonio Banderas al baghetei ascunde o oarecare doză de suficienţă. Totuşi, dacă ne gândim la profilul repertoriului abordat şi adăugăm meticulozitatea sugestiei dirijorale în care Jurowski se implică total (chiar dacă este evident că la un moment dat şi-a studiat fiecare gest), trebuie să recunoaştem că ne aflăm în faţa unei mare artist. Ceea ce reuşeşte el perfect este să-şi facă aliaţi din membrii unei orchestre precum Filarmonica din Londra, care deşi nu este cea mai importantă orchestră a capitalei britanice, are parte în fiecare an de zeci de dirijori de elită. Aceştia s-au lăsat seduşi şi au devenit sub mâna lui Jurowski un instrument precis, cu o amplă capacitate de nuanţare şi extrem de generos în sugestii expresive.
O binefăcătoare boare proaspătă a trecut prin repertoriul festivalului, concertul Filarmonicii din Londra mizând pe lucrări exclusiv din secolul XX, ostoindu-ne astfel unora dintre noi dorul după o muzică pe care, din motive financiare (drepturi de autor, partituri etc.), nu avem ocazia să o ascultăm în stagiuni prea des.
