Agentul FBI Kate Mercer (Emily Blunt) se implică voluntar într-o acţiune de capturare a capului organizaţiei criminale şi devine, în cele din urmă, martor al traficului internaţional de droguri, desfăşurat cu implicarea forţelor guvernamentale. De fapt, Kate serveşte pe post de momeală, atât în plan operaţional, cât şi în plan sexual. La o primă vedere, statutul şi performanţele ei sunt judecate atent atât de către şeful ei, cât şi de cei care vor să o aibă în echipă. Dar, pe măsură ce aceasta doreşte să afle obiectul misiunii şi detaliile din spate realizează că lucrurile sunt mult mai murdare decât şi-ar fi închipuit şi preconizează că s-a băgat acolo unde nu îi era locul. La graniţa dintre Statele Unite şi Mexic legea nu există, iar eficienţa lui Kate e net inferioară complotului non-juridic de care încearcă să scape şi pe care vrea să-l facă public.
Cu un scenariu scris de Taylor Sheridan, povestea filmului este trasată către final prin discursul celui care joacă pe două fronturi, agentul Alejandro (Benicio del Toro). Dincolo de lege, există o ordine a lucrurilor care poate fi restabilită doar prin reglajul criminalităţii. În situaţiile respective, legea nu mai e lege nici măcar pentru cei care lucrează cu ea. Chiar şi aşa, efectul moralizator al poveştii este mascat de multe ori de puseurile personajului feminin şi de încercarea ei asiduă de a-şi explica relaţiile şi secretele din misiunea respectivă. Nu există un discurs sau un anumit tip de atitudine faţă de cei buni sau cei răi. Meritul scenariului şi, implicit, al lui Villeneuve este obturarea firului narativ cu diverse secvenţe de background ale personajelor negative. În majoritatea secvenţelor ne este prezentată în linii mari familia acestora şi relaţia lor cu copii. Se pune accentul pe prezenţa copiilor, ceea ce poate confirma ori o poziţie echidistantă faţă de ei ca părinţi, ori o poziţionare neutră care încearcă să dezvăluie cât mai mult din viaţa acestor personaje secundare / episodice, fără ca discursul să alunece pe o singură pantă.
Villeneuve lucrează cu dramatismul poveştii într-un mod formal: se foloseşte de muzică atunci când vrea să anunţe sau să exprime zbuciumul sufletesc al personajelor şi îşi creează prin intermediul decupajului cinematografic secvenţe-şoc, texturi şi imagini care îi delimitează clar bariera dintre acţiune şi thriller. Există destule secvenţe de acţiune, coregrafiate ca la carte, remarcându-se prin flexibilitate / mobilizare şi racorduri impresionante. Dar estetica aleasă bagă filmul într-o zonă un pic mai umbrită, observabilă în secvenţa ambuscadei, filmată pe timp de noapte, care ne este arătată prin două palete diferite: viziunea de noapte din exterior (cromatica verzuie şi noisy) şi cea din interiorul filmului (monocromatică, de tip video game, adică aşa cum se vedeau personajele unele pe altele în momentul misiunii). Or, asta este una dintre modalităţile lui Villeneuve de a-şi pune amprenta pe o poveste reciclată la nesfârşit în spaţiul american şi de a o coase cu mai mult nerv şi fineţe mecanică.