Preludiu de festival, cu Chopin şi Cristian Budu - Festivalul Internaţional Clara Haskil, 2015

Nu ştiu dacă Alina Azario a ales cu adevărat Sibiul pentru a ţine viu, în ţara ei, numele Clarei Haskil sau dacă nu cumva Sibiul, cu toate vârstele lui, cu senectutea şi tinereţea lui simultane, cu toate promisiunile împlinite, de bogăţie ascunsă în adâncul zidurilor, în înaltul felinarelor şi în ochii oamenilor, a ales-o pe ea, să-i aducă încă un giuvaier, pe Clara Haskil şi muzica pe care numele acesta îl conţine. Ca să-l poarte, ca pe o bijuterie delicată, să-i lase apele să radieze, lin, din secolul trecut până azi, din sunetul pianului atât de drag ei, până la cel reverberat în seara de deschidere a celei de-a doua ediţii a festivalului ce-i poartă numele, odată cu ultima notă a Preludiilor lui Chopin interpretate de pianistul Cristian Budu, ultimul câştigător al Concursului Internaţional Clara Haskil, din Elveţia, în concertul prezentat cu eleganţă consonantă de Marius Constantinescu.
 
Când te apropii de muzică cu modestia şi îndrăzneala, cu impetuozitatea şi tandreţea cu care Cristian Budu şi-a încântat auditoriul primului concert festivalier, rezultatul nu poate fi decât o chemare la rampă entuziastă, o răsplată binemeritată a unei întâlniri faste cu patru compozitori a căror legătură a fost măiestria unui pianist care-şi iubeşte arta. De la vibrantul, argumentativul, dar melancolicul Heitor Villa-Lobos, la stampele picturalului Debussy, desenate cu sunet, cu linişte şi cu dansul mâinilor lui Cristian Budu, ridicate şi coborâte pe claviatură ca într-un ritual japonez al ceaiului, ca într-o plimbare de seară în acordurile de chitară ale Granadei, ca într-un joc impresionist al vântului şi-al ploii pe textura de canava a unei grădini franceze. Apoi Liszt, cu valsul apăsat şi deopotrivă indecis, un joc abil, şi vesel şi nostalgic, şi şiret şi năvalnic, cu notele.
 
Şi aparte, ca o poveste a singurătăţii, a iubirii pierdute şi regăsite, trăite şi rememorate, a izolării voite şi ne-voite, a incongruenţei cu lumea comună, cele 24 de Preludii ale lui Chopin, cântate aşa cum curge un fluviu, cu fervoare şi contemplare, cu dedicare şi bucurie. Cu toate schimbările de ton, de la meditaţia profundă, la jovialitatea unei bucurii efemere, de la repausul gândurilor, la şuvoiul dens al regretelor, de la tumultul pasiunii care-şi cere imperios dezlănţuirea, la începutul dezmierdării şi sfârşirea şoaptelor. O transmutare într-o lume construită spre a te înfăşura în ea ca într-un giulgiu al patimii şi-al înălţării, pe care o îmbraci ca pe o haină pe care o cunoşti şi ţi se potriveşte, dar care, odată lipită de tine, te şi arde ca o pânză încinsă de jar, te şi răcoreşte ca o ţesătură de gheaţă.
 
Nimic nu te poate pregăti pentru jocul lui Chopin cu sentimentele lui şi ale tale, cu viziunile lui şi cu reflexiile lor în imaginaţia ta, pentru puterea lui de seducţie, pentru forţa de povestitor cu variaţia ritmului şi culoarea tonurilor, de ilustrator al dorinţelor şi al vieţuirii în ele, de îndemânatic manipulator întru armonia şi simetria vibraţiei interioare. Aşa cum nimeni nu te poate pregăti, dincolo de propria aşteptare şi încredere, pentru o audiţie care să-ţi alinieze gândurile, să-ţi limpezească senzaţiile, iar când toate astea se întâmplă în mod firesc, înseamnă că muzica îşi continuă drumul prin tine, din fluiditatea interpretării lui Cristian Budu, spre căutarea echilibrului perfect al unei arte care trăieşte odată cu noi.
 
Cum muzica nu se sfârşeşte niciodată, cum începutul şi sfârşitul ei sunt două puncte de negăsit pe axa timpului cunoscut, nici istoriile ei nu se vor termina. Şi aşa cum orice sunet îşi aduce ecoul şi oricare pagină îşi aşteaptă cititorii, fiecare primă zi de festival poartă promisiunile celor ce-i vor urma.