Ucraineanul Volodymyr Lavrynenko şi germanul Alexander Schimpf sunt cei doi muzicieni care au adus, în seri succesive, publicului Festivalului Internaţional Clara Haskil toate aceste feluri de a-l ispiti şi a-l abandona în sublimul unei locuiri muzicale transmise fără reţinere, cu arta unui vrăjitor de a-şi alege cea mai bună baghetă şi a amesteca într-o poţiune magică fine ingrediente. Şi bagheta lor a fost pianul, iar ingredientele au fost, pe rând, Debussy şi Schubert, Szymanowski şi Chopin pentru elixirul lui Volodymyr Lavrynenko, apoi Brahms şi Skrjabin, Debussy şi Beethoven în chintesenţa lui Alexander Schimpf.
Lavrynenko a dezvăluit un Debussy catifelat, liric, cu nuanţe de jazz, cu pauze măsurate, un fel de meditaţie caldă şi calmă într-o filtrare a ideilor şi planurilor, un amestec de note grave şi înalte, ca într-o căutare, urmată de mirarea găsirii şi a liniştii ce-o încheie. Un Debussy care te face să te întrebi, nu pentru prima dată, ce procese combinative i s-au alcătuit atât de intricat şi totuşi simplu, în ce mod sinapsele şi-au apropiat chimia atât de fluent şi natural, totuşi atât de subtil, de unde au venit valurile de imaginaţie abundentă, unde i-au plecat gândurile? Ce-a auzit, ce-a văzut, ce şi unde a trăit? A avut permanent alt prezent, paralel, decât cel al ochilor deschişi? În ce împletire de întâmplări a intrat, ce ocean de cuvinte diferite l-a înghiţit, ce vulcan l-a acoperit cu lava asta de senzaţii, ce pământ mişcător de sentimente l-a învăluit ca să-şi mărturisească miezul, originea şi nesfârşirea?
Cu toate acestea, Debussy a fost doar un preambul la cele trei piese pentru pian (Drei Klavierstücke, D. 946) ale lui Schubert, ce l-au transformat pe loc pe pianistul Lavrynenko în vrăjitorul Lavrynenko, care s-a jucat cu viteza şi curgerea notelor, cu ascensiunea lor şi reversul ei, cu piano-urile în toate treptele lui, a lăsat să se vadă şi precizia pe notele rapide, jucate, cu un strop de dramatism în tandemul vină-inocenţă, şi forţa şi pedanteria pe notele tari, şi pauzele bine definite, şi măiestria concentrată în gesturile mici, minime. Un Schubert ca o conversaţie între cele două mâini, în care vocile se urmăresc, se apropie, se despart, se aşteaptă, se reîntâlnesc, se separă, se respectă, nu se amestecă, îşi poziţionează tonurile, evită suprapunerea, se explică, se unesc ca să puncteze argumentul, se despart din nou, acut. Trecut apoi în cântecul pe care mama i-l susură în legănare copilului ei, luminos, liric, şi-n finalul dinamic, explicativ, în cicluri egale, ritmic, finalizat într-o reţine a gesturilor, în încremenire. Şi, după secundele lungi de oprire a respiraţiei, în suspinul auditoriului: "Mai Schubert de atât nu se poate!".
Dacă se mai putea plusa după toate astea, au urmat Studiile lui Szymanowski, cu pasaje fluviale, dezlănţuite, şi piano-uri delicate, în ape de tonuri abia mişcate, cu sunete colorate, vocative, de povestitor, şi un Chopin care a scos şi mai mult în evidenţă o siguranţă a interpretării în care totul pare foarte uşor, foarte firesc, cu un joc fin pe notele moi, cu clape abia atinse, şi vijelios pe excursiile în crescendo. Chopin visătorul, ruminativul, care speră şi invită nostalgia momentelor încă neconsumate să ia locul prezentului, să-i schimbe culoarea, să-i altereze memoria, a încheiat seara lui Volodymyr Lavrynenko în deplină admiraţie.
În artă orice ierarhie e inutilă şi nu aduce decât o aşezare temporară pe o treaptă sau alta, dictate de puterea gustului individual sau stabilite de dogma teoreticienilor pentru care evoluţia e doar un fel de forţare adolescentină a emancipării. Ceea ce nu înseamnă că există o singură linie, un singur nivel, pe care se aşează toţi cei care o trăiesc, ci că teritoriul pe care-l populează e un vast ansamblu de reliefuri distincte, definite de substanţa intimă a creativităţii lor, de identitatea pe care astfel o capătă şi o manifestă. Alexander Schimpf, al doilea vrăjitor al pianului, a alcătuit alt tip de poţiune magică, cu elemente diferite, cu un amestec particular de însuşiri şi reflectări. Un Brahms imaginativ, şi serios şi volatil, şi concentrat şi curgător, cu cicluri precise de avânt şi precauţie, pline de culoarea unei poezii clasice, dar încărcate de meditaţie, care a fost, precum Debussy pentru Schubert-ul lui Lavrynenko, doar preludiul Sonatei nr. 7 a lui Alexander Skrjabin. Emfatic, brutal în notele grave, cu amestecuri în avalanşă, cu o stridenţă a zbuciumului, Skrjabin-ul lui Alexander Schimpf a sunat ca un râu de munte, zgomotos în izbirea de stânci şi aruncarea în cascade abrupte, liniştit în plutirea aproape imobilă. Un râu care cade, se sparge în mii de picături grele, îşi poartă iute buştenii ca să-i izbească violent de maluri, care se înfoaie şi geme sub ploaia de toamnă, se lasă biciuit de frunze şi crengi, se loveşte de pietre, le trage cu el într-un aval îndepărtat, temut, de sfârşire. Aproape în prelungire, i-a urmat L'Isle joyeuse a lui Debussy, o fantezie zbucuiumată, interpretată viguros, fără cusur, în dezlănţuire.
Pentru ca toate cele trei bucăţi să facă loc adevăratului regal al serii, Sonatei op.111 de Ludwig van Beethoven, o bucată muzicală tensionată, cu sonoritate intensă, cu note grave lovite dur. Dacă Beethoven ar fi suferit de sinestezie şi ar fi "văzut" culoarea muzicii, ar fi simţit explozia de culori tari, agresive, pe care o stârnesc alăturările lui de note: purpuriul apusului vântos suprapus peste cel mai opac indigo, albastrul cenuşiu al vântului de iarnă cu pete de galben intens, striaţii de verde în zigzag, fracturate de fascicule de alb orbitor, într-o fulguraţie rapidă de scântei şi fulgere. Transformate în cea de-a doua parte în pete largi, lente, născute una din sfârşirea celeilalte, în învolburare uşoară, amestecată. Ca tremurul lin al stofelor fine, ieşite din suluri lungi, aruncate înainte, spre a le desfăşura, de vânzătorul bătrân, care le netezeşte cu palma aspră să simtă încrucişările firelor, care le întinde, le şterge cutele, le mângâie mătasea, ca să le strângă înapoi în sul, rapid, precis, şi să lase loc altuia, în alte iradieri, la fel de ample, la fel pline. Peste toată culoarea picură fin, dar persistent, imperceptibil, dar prezent, o nuanţă sincopată, neastâmpărată şi neaşteptată de jazz, în alternanţe rapide, cu ritm şi punctare.
Un sunet de cutie muzicală aşezată în vitrină, cu o balerină care se învârte în acelaşi sens, hipnotic, la nesfârşit, înainte să dispară lumina, pictând ultima umbră în rotundul mişcării ce pâlpâie iute şi o reflectă pe peretele gol, pe sticla albastră a ferestrei, pe luciul rece al parchetului, din ce în ce mai repede, ca un cocoş metalic rotit de un vânt fără odihnă, ca o frunză răsucită într-un dans al aerului, când rapid, când lent, când sus către vârfuri de copaci, când jos lângă muşchiul neted, apoi iarăşi sus, aproape de păsări, pierdută în aburii de nori, ca să coboare violent spre pământ, aproape izbindu-l, dar rămânând deasupra lui, într-un echilibru bizar, tremurat, fragil, dorindu-şi odihna, temându-se de ea, într-un joc al apropierii şi depărtării, plin de o dezmierdare suavă şi gravă.
După un asemenea parcurs atât de aproape de sursa de miracol, Alexander Schimpf a rămas în neclintire, secunde lungi, uitând mişcarea, expirul, pianul, aşteptând să dispară în eter ultima fracţiune de vibraţie, în a patra seară de împărtăşire din muzică a Festivalului Internaţional Clara Haskil.