Eu nu exist în afara muzicii - Festivalul Internaţional Clara Haskil, 2015

Fragilă, eterică, cu o privire de dincolo de lume, privind în ea doar cât să treacă mai departe, direct în esenţa unui acasă din care a venit, în care s-a întors, în care a locuit şi a dus cu ea pe toţi cei care au ascultat-o vreodată, în inima armoniei lăuntrice a acestui univers, muzica. Clara Haskil, pianista. Clara Haskil, cea care l-a fermecat pe Charlie Chaplin cu puritatea şi sensibilitatea interpretării şi care spunea despre ea, cu sinceritatea unui sentiment acut, veritabil: "Ştiu că în afara muzicii eu nu exist". Clara Haskil, românca al cărei nume puţini români îl cunosc, dar pe care Papa Francisc îl alătură, fără a adăuga niciun altul, muzicii lui Mozart, pe care o iubeşte: "I love Mozart performed by Clara Haskil". Clara Haskil care are, din 2014, în Sibiu, un festival al ei şi celor care îl fac să trăiască, iniţiatori, muzicieni şi public.  Pentru care oraşul s-a pregătit cu un cer la fel de albastru ca melancolia pe care o dezvăluie scrisorile ei trimise lui Dinu Lipatti de departe, de la Paris sau din Elveţia. Cu un soare la fel de cald ca răspunsurile lui, de prieten iubit şi suflet mozartian pereche. Cu oameni la fel de entuziaşti, cuceriţi de muzică precum toţi cei care au cunoscut-o şi i-au admirat rafinamentul.
 
După o săptămână de concerte în care a strălucit instrumentul ei preferat, pianul, în care tineri muzicieni premiaţi la concursuri internaţionale s-au înfăţişat publicului cu arta şi virtuozitatea lor, seara de închidere a Festivalului Internaţional Clara Haskil 2015 a fost dedicată, în întregime, spiritului, talentului şi memoriei Clarei Haskil. Un spectacol-lectură, în care actriţa Maia Morgenstern şi pianista Alina Azario, directorul artistic al festivalului, i-au alcătuit un portret de cuvinte şi sunete, din scrisorile pe care Clara Haskil şi Dinu Lipatti şi le-au scris de-a lungul anilor, în timpul scurtei lor întâlniri pământene, curmată de moartea prematură, la 33 de ani, a celui despre a cărui interpretare Herbert von Karajan spunea că "nu mai e sunet al pianului, ci muzică în cea mai pură formă a ei". Portret dublat de o acuarelă din peisaje muzicale, din bucăţi delicate, grave, blânde sau dezlănţuite, ale lui Brahms, Mozart şi Schubert, interpretate cu bucurie şi nostalgie, cu fluiditate şi forţă, cu o atât de fină modulare şi de firească curgere a tumultului dramatic în lirism învăluitor, de Alina Azario. Care, pe fundalul fotografiilor şi decupajelor de film descoperite în arhive, a făcut ca profilul Clarei Haskil să se suprapună peste sunetul clar şi profund al muzicii până la contopire, până la a-i simţi pregnant prezenţa acolo, în sala de concert, într-un oraş al ţării ei, despre care scria, tânjindu-i apropierea: "Nicăieri zăpada nu e mai albă ca în România". Atunci când o sală  întreagă aplaudă, într-un moment sensibil de destăinuire, un artist a cărui prezenţă evadează atât de real din figurativul unui tablou de rememorare, înseamnă că acest artist, Clara Haskil, a revenit acasă, în ţara unde zăpada e albă şi amintirea ei e din nou vie.  
 
Iar dacă numele Maiei Morgenstern, actriţă iconică, e posibil să fi fost bănuit de atragerea unui atât de numeros auditoriu, cu siguranţă că aplauzele în picioare ale spectatorilor, destinate şi ei, şi întregii seri, dar mai ales pianistei Alina Azario, "vinovată" de întreg acest parcurs al unui tânăr, dar ambiţios festival, de păstrarea memoriei unui mare muzician român, şi mai ales, în această seară, de o minunată interpretare şi de medierea prin ea a revenirii, în chiar mijlocul patriei sale, a Clarei Haskil, au înlăturat orice îndoială că muzica clasică, pentru România acestui an, ar fi altceva decât un punct de intersecţie al pasiunii pentru arta sunetelor, un semn al fervenţei ei culturale, o dovadă a gustului rafinat sau al apetitului câştigat pentru modelarea sau remodelarea profilului ei estetic intrinsec.