Tarara şi Lo Conte, dinamism şi seninătate - Festivalul Internaţional Clara Haskil, 2015

Într-o seară cu lună plină şi miros de frunze uscate, în Sala Thalia din Sibiu, violonistul Ştefan Tarara, câştigătorul Concursului Internaţional George Enescu 2014, şi pianistul italian Mauro Lo Conte şi-au dat întâlnire cu publicul celui de-al doilea concert al Festivalului Internaţional Clara Haskil. O întâlnire deopotrivă între două atribute diferite - dinamismul celui dintâi, bine balansat între impetuozitate şi temperare, şi seninătatea celuilalt, secondată de delicateţe şi fermitate. O intersectare de însuşiri aparent neconcordante, dar care s-au dovedit exact ingredientele unei completări fericite, a unui bun echilibru de forţe interpretative, pentru un concert ce aducea pe scenă una dintre preferinţele Clarei Haskil, alăturarea celor două instrumente - pianul şi vioara.
 
O pledoarie pentru bucuria sunetului exuberant, romantic, sonata lui Ludwig van Beethoven şi-a trimis cavalcada de fluturi coloraţi, într-o forfotă îmbătată de lumină, în arcuşul lui Ştefan Tarara şi în mâinile lui Mauro Lo Conte, aşa cum îşi trimiteau regii secolelor trecute solii, să le vestească venirea. Iar Mozart, expansiv, efuziv, le-a împărţit notele vesele şi pe cele răspicate, într-un dialog pe rând jovial şi eteric, o opunere a amuzamentului cu gravitatea, ca un joc tacit, pe alocuri nostim, dar lipsit de frivolitate, apoi devenit serios, o conversaţie între egali, în care acordul şi dezacordul se topesc într-o singură înţelegere. Două bucăţi muzicale născute din aceeaşi emoţie a vieţii tinere, trăite cu entuziasm şi ardoare, cu speranţa zilelor bune şi certitudinea dislocării obstacolelor.
 
Dar Sonata în La Major a lui César Franck a constituit adevăratul punct de greutate al concertului, dându-le celor doi muzicieni prilejul de a ieşi din linia optimistă a partiturilor anterioare. Muzica lui Franck, cu început de poveste, de Hansel şi Gretel în plimbare inocentă, copilăroasă şi liberă, şi-a dezlănţuit repede pasiunea, carnalul, accentele grave, arse, tumultoase şi disperate, o furtună a minţii, o derivă a sufletului. Un prag de anxietate, o debordare de angoase în vecinătatea melancoliei suferinde, împletite strâns într-o disperare dulce, suavă, în care gânduri bune şi credinţe neîndurătoare se amestecă într-o contopire spasmodică, se urmăresc într-o hăituire fără scăpare. O luptă a viorii cu pianul, o ridicare de voce, aspră şi acuzatoare, decisă şi bătăioasă. Pentru ca să coboare pe rând în liniştea odihnei, în calmul nostalgiei, într-un liman al meditaţiei şi aducerii-aminte.
 
Ştefan Tarara şi Mauro Lo Conte au dăruit întreaga căldură şi energie cu care au venit încărcaţi, iar publicul i-a recompensat cu recunoştinţa şi aplauzele sale. Şi cum sfârşitul unei întâlniri concertistice e începutul doar al unui scurt interval de aşteptare, muzica de cameră va răsuna din nou, într-o nouă seară senină de octombrie, în festivalul Clarei Haskil şi al Sibiului autumnal-meloman.