Regizorul unuia dintre cele mai faine filme apărute în ultimii zece ani (Mr. Nobody) ne propune, prin noua sa peliculă, Le tout nouveau testament, o ironie fină la adresa creaţionismului şi, de asemenea, o altă modalitate de a discuta despre filosofii profunde, drame şi dileme existenţiale - comedia. Le tout nouveau testament este, prin excelenţă, o comedie foarte inteligentă, presărată cu ironie şi umor negru. Spre deosebire de alt film văzut în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2015, The Lobster, care tratează un alt subiect serios sub formă de comedie, Le tout nouveau testament este mult mai puţin cinic şi mai axat pe ironia bonomă. Dacă în The Lobster avem de-a face cu un cinism dur, ascuţit şi care îşi provoacă spectatorul, în filmul lui Van Dormael, mesajul este transmis cu mult mai puţină duritate şi într-o manieră jucăuşă.
Naratorul poveştii este Ea (Pili Groyne), copila rebelă a lui Dumnezeu care decide să se răzbune pe Creator şi să urmeze exemplul fratelui mai mare, fugind de acasă, cu speranţa de a găsi pe Pământ şase apostoli care să o urmeze. Înainte de a fugi transmite fiecărei persoane de pe Terra, prin intermediul calculatorului lui Dumnezeu, data propriei morţii. Filmul este presărat cu scene amuzante sau dramatice care prezintă reacţiile oamenilor în momentul în care primesc pe telefon mesajul cu data morţii, împreună cu un cronometru virtual care îi anunţă câţi ani, luni, zile, minute şi secunde mai au de trăit.
Dincolo de comicul de situaţie inerent în momentul în care îţi imaginezi un creator suprem căruia îi place berea şi locuieşte într-un apartament din Bruxelles, filmul lui Van Dormael este foarte inteligent datorită simbolurilor încifrate. Un film cu şi despre viaţă, care ironizează într-un mod bonom diferitele filosofii de a trăi ale oamenilor. Cei şase apostoli ai lui Ea reprezintă şase prototipuri umane ale eşecului, fie cauzat de propria persoană, fie de cei din jur. Sunt şase oameni care au eşuat, care îşi continuă existenţele fără a avea un scop şi care s-au îndepărtat de ei înşişi şi au pierdut harta.
Jean-Claude (Didier De Neck), unul dintre apostoli, este un bărbat în vârstă care lucrează într-o corporaţie nenumită. Cândva, după cum ne spune Ea, Jean-Claude fusese măreţ şi explorase lumea. Ulterior, a crescut şi a trebuit să se angajeze. Ironia dulce-amăruie a copilului care visează să cucerească lumea şi care sfârşeşte prin a fi un adult cu servietă şi costum într-o corporaţie este deopotrivă amuzantă şi tristă. Aurélie (Laura Verlinden) reprezintă frumuseţea de gheaţă, inaccesibilă, care a eşuat în a găsi iubirea de care are nevoie din pricina faptului că nu reuşeşte să se iubească pe sine. Aurélie are o mână de silicon, din cauza unui accident suferit atunci când era copilă, iar metafora ei este una superbă, a unei mutilări exterioare dublate de o mutilare sufletească. Marc (Serge Larivière) este un bărbat de vârstă mijlocie, onanist şi obsedat sexual, dar inofensiv. Obsesia lui îşi are rădăcinile în copilărie atunci când a întâlnit iubirea vieţii sale, dar nu a reuşit să o păstreze. François (François Damiens) este un agent de vânzări care vinde asigurări de viaţă şi care, într-un mod ironic şi paradoxal, este obsedat de moarte, în sensul că iubeşte tot ceea ce ţine de trecerea în nefiinţă şi este fascinat de ideea de a ucide. Este un om funcţional în societate, dar care în permanenţă poartă o mască şi oricând echilibrul său aparent se poate spulbera. Martine (Catherine Deneuve) este o femeie de vârstă mijlocie, bogată şi sofisticată care, însă, este profund nefericită în căsnicie şi caută compania escortelor masculine. Ultimul apostol, Willy (Romain Gelin) este un băieţel care îşi doreşte să fie fetiţă şi care este foarte bolnav din cauza mamei sale. Astfel, mama lui Willy îi administrează acestuia, pe ascuns, insulină, pentru a-l îmbolnăvi şi a putea, astfel, avea grijă de el. Willy este un exemplu al eşecului parental şi, în definitiv, al societăţii. Împreună cu scribul Victor (Marco Lorenzini), un om al străzii care fusese închis pentru că se aflase la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, cei şase apostoli şi Ea (care, ea însăşi reprezintă un prototip al eşecului parental) cutreieră străzile Bruxelles-ului şi scriu un Nou Testament, unul care nu este bazat pe suprimarea slăbiciunilor şi pe cenzura sentimentelor, ci, din contră, pe acceptarea propriei individualităţi şi a dorinţelor.
Acolo unde religia creştină este o religie a ruşinii, a cenzurii şi a suferinţei, religia propusă de Ea se bazează pe bonomie, speranţă şi iubire de sine. În acest context, putem privi personajul Ea ca fiind o antiteză la ceea ce înseamnă dogma creştină. Dacă Biblia ne propune o viziune în care fiecare dintre noi trebuie să îşi poarte crucea, să se abţină şi să se simtă ruşinat de propriile instincte, filmul lui Van Dormael ne propune o religie inventată de un copil, o formă spirituală plină de candoare, muzică şi, în acelaşi timp, de acceptare a sinelui. Cu toţii ne naştem păcătoşi prin păcatul originar, ne spune Biblia. Cu toţii putem fi salvat de noi înşine şi putem găsi iubirea, acceptarea şi chiar iertarea de sine, ne spune Le tout nouveau testament.
Împletind imagini suprarealiste cu vocea narativă de copil, filmul lui Van Dormael este comparabil cu Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry. Este un amestec frumos între o tristeţe difuză, candoare şi ironie dulce-amăruie. Ceea ce vedem, de fapt, în Le tout nouveau testament este o lume ce ar putea fi, o lume în care oamenii, eliberaţi din închisoarea necunoaşterii propriei morţi, îşi asumă destinele şi devin ceea ce ar trebui să fie. Prin faptul că ei află exact la ce dată vor muri şi cât mai au de trăit, oamenii devin conştienţi de iminenţa propriei morţi şi acest lucru îi îndeamnă să îşi seteze singuri traiectoria şi să îşi depăşească limitele. Diferenţa dintre noi şi Creator, conform acestui film, constă în cunoaştere. Lipsa de cunoaştere a viitorului ne încătuşează, totodată oferind modalitatea ideală de a ne controla. Este o diferenţiere psihologică dacă vreţi iar, odată eliberaţi din imperiul incertitudinii, putem deveni ceea ce ne doream atunci când eram copii. Iar dacă acest lucru înseamnă a fi asasin, a explora lumea, a ne schimba sexul sau a ne îndrăgosti de animale, este în continuare ok. Pentru că în Le tout nouveau testament nu există ruşine, pedeapsa sau limitare. Deşi aflată la extremă, perspectiva lui Van Dormael este una seducătoare, idealistă şi apărută ca un răspuns la cenzura impusă de creştinism.
O critică adusă religiei creştine, Le tout nouveau testament este un film plin de candoare şi umor, un film care va stârni hohote de râs la unele scene şi care vă va lăsa cu un zâmbet mare pe faţă. Van Dormael reuşeşte să ne ofere o peliculă care, deşi tratează un subiect cât se poate de serios, este lipsită de agresivitate şi oferă o viziune frumoasă, amuzantă şi idealistă asupra unei lumi în care nu mai există tiranie, ruşine şi regret, iar cerul este colorat în modele de goblen. O lume haotică? O utopie? Probabil. Dar o lume care seduce iremediabil.