Există trei poveşti de iubire în acest film. Trei poveşti care au loc la intervale de zece ani şi care sunt marcate de rana produsă în urma conflictului armat care a rezultat în împărţirea Iugoslaviei. Dar, dincolo de a fi un film despre un anumit război, este un film despre conflictul permanent între ură, violenţă, iubire şi candoare. Am auzit spunându-se despre acest film că ar reproduce drama shakespeariană a lui Romeo şi a Julietei. Poate, la un anumit nivel, este despre iubirea interzisă dar, de fapt, este un film despre cicatrici şi despre un ciclu al durerii care se întinde peste generaţii.
Mai mult, Zvizdan vorbeşte despre asasinarea iubirii generată nu doar de conflictul exterior. În toate cele trei poveşti prezentate (şi care, într-un mod simbolic sunt jucate de aceiaşi actori) tematica este una funerară. Asistăm la uciderea iubirii, a frumosului şi a candorii. În prima poveste avem o iubire curmată din exterior, cu violenţă. A doua poveste este despre o iubire ucisă încă de dinainte de a se naşte, din interior de data aceasta. Iar a treia poveste este despre o iubire care agonizează, aproape distrusă, atât din exterior, cât şi din interior. Dacă în Romeo şi Julieta este ilustrată doar prima viziune, aceea a unei iubiri distruse de factorii externi, filmul lui Dalibor Matanić merge mult mai în profunzime şi ne arată că dragostea dintre doi oameni poate fi omorâtă de aceeaşi ideologie otrăvitoare, dar nu neapărat exterioară fiinţei.
Cele trei poveşti succesive sunt prezentate într-o manieră sfâşietoare şi extrem de simbolică. Peisajul idilic de dinaintea războiului din prima poveste se schimbă în ruinele sinistre din cea de-a doua, care are loc în anul 2001, după război iar, ulterior, într-unul modernizat, dar sterilizat al anului 2011. De asemenea, primul lucru pe care l-am remarcat a fost simbolistica soarelui, de unde şi titlul filmului. În prima poveste este un soare de amiază care prevesteşte violenţa unui crepuscul ce va dura zeci de ani. În cea de-a doua poveste vedem, în sfârşit, acel crepuscul, ca o ilustrare a unei apocalipse la nivel sufletesc. Ultima poveste se încheie atunci când soarele răsare, iar primele raze aduc o vagă speranţă timidă. Este absolut incredibil cum Matanić a reuşit, prin decoruri, să creeze această legătură indisolubilă între exterior şi interior. Un peisaj oniric şi aproape sălbatic corespunde unui cuplu idealist pentru care voinţa de a fi împreună depăşeşte orice barieră de natură ideologică. Ulterior, ruinele, mormintele şi pereţii sparţi corespund unor ruine ale sufleului, unui cuplu care este mult prea otrăvit de rănile suferite pentru a mai putea exista. Iar, în fine, un peisaj vindecat dar asupra căruia modernitatea de plastic şi muzică electronică şi-a pus amprenta corespunde unui cuplu care a pierdut acea inocenţă iniţială, precum şi idealismul şi puterea de a mai lupta împotriva unei ideologii care, chiar şi după douăzeci de ani îşi mai păstrează veninul fatal.
Interpretările lui Tihana Lazovic şi Goran Markovic, adică Jelena, Nataşa şi Marija, respectiv Ivan, Ante şi Luka nu pot fi clasificate altfel decât geniale. Există scene în film care, prin interpretările celor doi actori devin aproape insuportabil de privit şi, ca spectator, trebuie să îţi dai palme imaginare pentru a te convinge că nu exişti în lumea aceea, că durerea lor nu este şi a ta şi că nu asişti în direct la întâmplările filmului. Extrem de rar se întâmplă ca un film să dinamiteze cu atâta forţă convenţia cu spectatorul şi să îl târască, împotriva voinţei sale, într-un univers mai real decât realitatea. Când priveşti pelicula lui Matanić, urletele de disperare şi lacrimile actorilor devin ale tale. Iar nimic din ceea ce îţi imaginezi despre acest film nu te poate pregăti pentru că Zvizdan nu este un film care angrenează doar simţul vizual. Este o peliculă pe care o vei urmări cu toate simţurile, vei simţi mirosul de funingine al ruinelor, vânătăile, gustul sărat al lacrimilor şi vei auzi sunetul de trompetă şi gloanţe ca şi cum ai fi acolo. Pentru că, în realitate, eşti. Iubirea lor este şi a oricărui spectator pentru că este, de fapt, o luptă între fiinţă şi ideologia pestilenţială. Iar aceasta ideologie poarta nu doar un singur nume. Nu este doar despre conflictul din Iugoslavia, ci, le fel de bine poate fi despre diferenţierea de clasă, religie, naţionalitate sau educaţie. Pentru că, în definitiv, toate aceste nume sunt deghizări ale unei singure realităţi: aceea în care întotdeauna acolo unde există idealism şi dragoste, vor exista şi mecanisme ale distrugerii, deoarece candoarea este aproape imposibil de suportat. Iar cheia acestei filosofii este scena în care Ivan recurge la singura armă pe care fiinţa lui o poate folosi împotriva soldaţilor cu puşti şi a violenţei: muzica.
Timpul vindecă orice, dar nu în totalitate. Pentru că, întocmai ca un ciclu prestabilit, durerea irumpe atunci când cicatricea este înţepată. Este ca şi cum sufletul generaţiilor are memoria durerii, iar ea este reactualizată de fiecare dată când circumstanţele sunt propice. Nu întâmplător toate cele şase personaje ale poveştilor de iubire sunt interpretate de aceiaşi actori. În definitiv, nu contează numele sau cine joacă rolul, ci faptul că scenariul e deja scris, iar fiinţa umană este pusă faţă în faţă cu propria neputinţă de a se apăra de o otravă care, odată intrată în organism, poate fi doar încetinită sau controlată, dar niciodată eliminată.