Când nu e nevoie de cuvinte - Nie yin niang / The Assassin la Les Films de Cannes à Bucarest, 2015

Există mereu tendinţa asta de a povesti. Practicată în mii şi de mii de feluri, teoretizată în mii şi mii de tratate, iubită de toată lumea, de toate vârstele, din toate geografiile şi toate civilizaţiile. Nu totul, însă, se poate povesti. "Cum a fost filmul?". De câte ori aţi adresat întrebarea asta? De câte v-a fost adresată? De câte ori, dincolo de banalele "Mi-a plăcut" ori "O porcărie", aţi trecut la o scurtă naraţiune în care aţi explicat ce şi cum, de ce şi cum, în ce fel şi cum? Eh, joaca asta nu merge mereu.

Există critici, nu puţini, care susţin că tocmai filmele ce nu se lasă lesne povestite sunt cele care contează cu adevărat. Că dacă cinema-ul e o artă, atunci el are propriul limbaj, imposibil de tradus într-un altul şi imposibil de aşezat în cuvintele cu care de obicei descriem (sau ni se pare că descriem) ce ni se întâmplă prin viaţă, gând, vis. Cum povesteşti un tablou, un Mahler sau un Unchiul Vania de la Cluj? Dar o iubire, o frică, o absenţă?

Premiul de regie de la Cannes 2015, Nie yin niang / The Assassin, noul film al lui Hsiao-Hsien Hou, ilustrează teza de mai sus. Ce se poate povesti, acţiunea şi personajele care o poartă, e când banal, când ceţos. Ce nu se poate povesti, imaginea şi sunetul ce creează imagine la rându-i, nu aderă la vreun adjectiv.

Filmul trebuie privit, musai în cinema, musai proiectat de un aparat "adus la zi", musai amplificat de boxe din aceeaşi categorie. Altfel, e păcat. Pe-un ecran de laptop, de pildă, se pierde tot ce contează. Pentru că, dincolo de acţiune şi cuvinte, rareori mai intră ceva pe ecranul unui laptop.

De-a lungul primelor 20-30 de minute ale filmului lui Hsiao-Hsien Hou m-am surprins întrebându-mă dacă chiar simt vreo nevoie ca filmul să capete un sens narativ, "să se întâmple ceva", pentru ca să rămân fixat în fotoliu de-a lungul întregii proiecţii. Previzibilul "Nu" n-a apucat să mi se formuleze în gândul ce tocmai fusese confiscat de joaca cu miezul imaginii (când înceţoşat, când formulat încă mai limpede ca mâna mea aşezată pe catifeaua tocită), pe care o propunea directorul de imagine Ping Bin Lee.

Joaca a continuat la o intensitate care a făcut inutile vorbele pe care pesemne că le rosteau el-ul şi ea-ua din miezul acţiunii. Şi nu doar pentru că ele erau rostite într-o limbă necunoscută, a cărei decodificare presupunea citirea subtitrărilor plasate undeva aproape de burta ecranului şi deci sacrificarea, chiar şi pentru câteva secunde, a degustării restului imaginii, ci pentru, uneori, ce se găseşte în faţa ochilor unui om e tot ce trebuie pentru a-l face fericit.