Proiectul e regizat de Jacques Audiard şi pică într-unul din cele mai favorabile momente, pentru că majoritatea occidentalilor au, vrând nevrând, o părere despre imigraţie. Argumentul suprem favorabil acestui fenomen este că ajutorarea lor a devenit o chestiune civică şi etică. Împotrivă, se spune că această asimilare poate face din Europa un teritoriu in(c)ert faţă de perpetuarea propriei identităţi. Sigur, discuţia e mult mai nuanţată de-atât, dar ideile de bază rămân. Lumea pare divizată în cei care acceptă şi cei care nu sunt de acord ca străini să le populeze societăţile. Cei din urmă sunt mai predispuşi la a fi etichetaţi ca politic incorecţi, fiindcă, se argumentează, insensibilitatea lor nu ţine de credinţe solide, ci e alimentată de frica anulării bunăstării proprii. Deci, e cumva logic să spunem că stângiştii promovează asimilarea, pe când cei de dreapta o contestă. Observăm două discursuri, pe graniţa cărora Audiard pare să aibă pretenţia că s-ar afla.
Întregul demers pierde din credibilitate când protagoniştii încep să îşi modifice raportul faţă de lumea în care au ales să se integreze. Este evident că situaţia nu le convine, iar calea liberă spre Anglia (unde Yalini are rude care i-ar putea caza pe toţi) nu e luată în calcul din motive prea puţin solide. Adică, fuga e mai degrabă ocolită nu de ei, ci de scenarişti, pentru ca protagoniştii să poată parcurge un drum iniţiatic asemuit, la nivel de imagine (momentele din climax, survenite mult după momentul ante-numit), cu un iad. De acolo înainte, Dheepan - care şi până în acel punct e oricum extrem de construit - ajunge suma evenimentelor convenabile concepţiei lui Audiard. Sunt aspecte selectate în aşa fel încât să întărească ideile şi mesajul unui scenariu oricum discutabil, care imaginează personaje incerte tocmai pentru a întări neliniştea instaurată artificial în spectator. Asumând un astfel de stil, francezul pică în propria capcană - repetând la nesfârşit (prin întâmplările succedate foarte repede) acelaşi lucru, el nu numai că plictiseşte, dar tinde să irite partea de public care înţelege cât de cât mecanismele propagandist-manipulatoare ale cinema-ului. Filmul nu oferă spectatorului prilejul să aleagă de partea cui să se plaseze, ci încearcă din răsputeri să inducă o poziţie prestabilită. Mimetismul acesta - nedemocratic, cu pretenţii de autenticitate şi neutralitate faţă de subiect - e tehnic discutabil şi ideologic periculos. Pretenţia regizorală, că ce vedem e realul, ajunge să fie chestionată în repetate rânduri. Dheepan doar mimează neasumarea unei poziţii.