Ioana Brăilescu, Piatra Neamţ, 3 luni, nu am participat.
Istoric, se ştie bine ce s-a întâmplat în 1989 la Bucureşti, Timişoara, Chişinău, Varşovia, Budapesta, Beijing, etc. Şi pentru că în retrospectivă, tot ce a premers acestor momente-cheie poate părea un mare preludiu revoluţionar vestitor de libertate, este important să ne gândim şi la cei care, cu mai puţin de o lună înainte de revoluţie erau gata să îşi rişte viaţa traversând Dunărea. Spectacolul îşi propune să prezinte poveştile mici, culese din rândul membrilor echipei şi eclipsate de marile evenimente. Premisă reală şi bine aleasă, cu toate că nu e anul 1989 mai dispărut decât alţi ani, din perspectiva omului de rând şi a poveştilor sale. Dar poate că, pornind de la restartul democratic, ne putem întreba mai des şi poate un pic mai sincer unde ne-am situat şi ce cu ce am contribuit la mersul lucrurilor care ne-au marcat existenţa comună.
Pe scenă, anul 1989 se desfăşoară cronologic, împletind momente şi tratate majore cu frivolităţi de prin Berceni, căci până la urmă drama cea mai mare e cea personală. Aceste episoade minore au loc în instituţii culturale, pe terenuri de joacă sau în apartamente frumos mobilate şi nu par a avea vreo legătură cu politica de stat.
La Teatrul Mic se repetă un spectacol care nu va avea multe reprezentaţii. Printr-un joc foarte isteţ de teatru în teatru (mai ales că e acelaşi teatru), actorii, care sunt şi personaje şi surse, se desprind cu greu de realismul propriului trecut, punând astfel la îndoială utilitatea exerciţiului de reconstituire, cam rar întâlnit in teatrul nostru, dacă tot veni vorba de el: Noi vrem să arătăm cum a fost sau încercăm să spunem ceva cu asta? Se dovedeşte că e aproape imposibil de spus poveştile unor oameni fără a prezenta contextul în care trăiesc, mai ales fiind vorba comunism, care se perpetuează viral la nivel individual, fie că e vorba de oamenii care au puterea sau de copii care repetă cu naivitate ce au văzut pe acasă.
Umanitatea alternează cu îndoctrinarea, iar situaţiile pline de umor se transformă pe nesimţite în sinistru, nu doar pentru că cei slabi trebuie să se supună fără a crâcni unor voci ostile şi stridente (felicitări Ilincăi Manolache, care atinge în rolul fetiţei una din cele mai enervante frecvenţe întâlnite pe scena contemporană). Problema este că ei, care reglementează mersul lucrurilor la muncă, la joacă sau în familie şi-au învăţat rolul prin experienţe similare, iar nimeni nu poate spune la sfârşit dacă Nae Gavrilă era geniu sau nebun.
Nu pot lipsi accesoriile comunismului, mult fetişizate în ziua de azi, mai ales de cei care le-au gustat pentru scurt timp: reşou, parizer, ness, bibelou, Pegas, Turbo cu surprize, cheia de gât şamd. Cu toate astea, de ce este nevoie de o întreagă bibliotecă-model, când două din cele trei scene au loc în afara universului-sufragerie pe care aceasta o delimitează? Nu este primul spectacol care abuzează scenografic de mobila urâtă şi de calitate inferioară, culme estetică a socialismului, mamuţi care au continuat mult timp să locuiască în casele oamenilor. În încercarea de a sparge rutina discursivă legată de comunism, nu ar strica să fim mai out of the closet şi în sens vizual.