Oamenii de vârsta mea - Aleargă

"Oamenii care le fac sunt sinceri. Sinceri cu ei înşişi, sinceri unii cu ceilalţi, sinceri cu publicul". Cam aşa a răspuns cândva Andi Vasluianu întrebării "Tu cum îţi explici formidabilă explozie pe care a adus-o în cinema-ul românesc Noul Val?". Începând de la acest răspuns, asociez durerea de stomac şi mintea în alertă cu sinceritatea. Pare că în artă cine te izbeşte, adevăr din el / ea grăieşte.

În textele proaspete ale teatrului românesc, pumnii, câţi au fost, au lovit mai degrabă haotic. Multe piese pe teme sociale, propunându-şi prea multe şi prea înalte, irosindu-se adesea în generalităţi, sloganuri şi arătări cu degetul înspre "sistem". Câteva spectacole intime, calde, bune de pus pe rănile cunoscute, lipsite de curajul de a te izbi în unghiurile moarte ale conştiinţei. Ce reuşeşte, totuşi, să ajungă în adâncuri cedează, prea adesea, spectaculosului facil: conştiinţe negre, eterne puseuri suicidare, viitor zidit în neant.

Aleargă, adaptarea Silviei Călin şi a Nicoletei Lefter după romanul scris de Ana Maria Sandu, respiră normalitate. Un om adevărat, în carne, oase şi pantofi(-sport), faţă cu sine. Deci, cu noi. Întâmplător, omul e de sex feminin, undeva între 30 şi 35 de ani, singur. Povestea nu se revendică însă nici din tabăra feministă, nici din clubul însinguraţilor. În general, e departe de orice gaşcă, fie ea ideologizată sau nu. În spatele textului literar, al montării teatrale şi al actoriei, e uşor de ghicit că se află trei oameni inteligenţi, ironici, maturi. Oleacă trişti, vag melancolici, ponderat visători. Silvia, Nicoleta, Ana-Maria.

Pe rând, jogging-ul, cuplul, corpul, bio-alimentaţia, singurătatea, sinuciderea, ipostaza de mamă, de iubită, de fiică, îşi capătă fiecare porţia de satiră şi de mângâiere. Sunt şi nu sunt soluţii. Singurătatea e un atribut, nu o destinaţie. Cuplul, o versiune a vieţii, nu imperativul absolut. Fuga de oameni, o realitate a clipei, nu un blestem al destinului. Apropierea de propria-ţi carcasă de carne în răspăr cu depărtarea în propriu-i schelet de emoţii. o ne-definitivă greşeală de moment.

Singuri în garsoniere sau în cupluri, oamenii despre care vorbeşte spectacolul de la Green (la 12 ani după Sex, Drugs, Rock and Roll-ul lui Piersic jr. şi Bogosian, Călin, Lefter şi Sandu propun un deloc inferior "Solitude, brains and run'n'roll") ne sunt de o înfiorătoare familiaritate. Deloc dispuşi să cedeze modelor, fie ele arhaic-reloaded (familia înainte de toate) ori post-modern-uploaded (individul bio-eco în război virtual cu restul lumii), ei să încăpăţânează să-şi caute propriile soluţii-drum, chiar dacă sunt pe deplin conştienţi că s-ar putea alege doar cu căutarea.

"Doar", în măsură în care căutarea e puţin lucru. "Doar", în măsură în care, în alte timpuri şi în alte lumi, a fost cumva altfel. "Doar", în măsura în care reţete de a trăi şi de a fi fericit există şi altundeva decât în naivitatea noastră leneşă, flămândă de certitudini.

Aleargă înseamnă, în primul rând, Nicoleta Lefter, genul acela de actriţă care face din teatru o întâmplare de ne-tradus într-un alt limbaj. Eşti în sală cu ea, lângă ea, privind, ascultând, gândind la, cu, ca ea sau nu eşti deloc.

Deşi singură, Lefter nu e singură. Ea există datorită şi prin vorbe şi muzici, de gesturi şi atingeri, lumini frontale şi ambientale, coregrafie, scenografie, regie, dramaturgie. Împreună formează Aleargă, produs cultural premium chitit să ridice nivelul de raportare la sine atât al artistului, cât şi spectatorului.

Nu ştiu dacă la acest gen de rezultat se ajunge pe bază de talent, inteligenţă, muncă ori sinceritate. O fi vorba un mix din toate patru, ori fi şi alte ingrediente misterioase la mijloc. Ce e cert e că de mult fragilitatea n-a emanat mai multă maturitate blândă, singurătatea mai multă căldură ironică şi teribilele necunoscute din ecuaţia adevărului vieţii mai multă candoare (ei, bine, da!) ca în spectacolul de la Green. Miroase a Nou Val?