Povestea unui spectacol - Mălăieş în călcăieş la Undercloud, 2016

Asta aşa ca să înţeleagă toată lumea de unde vine Mălăieş în călcăieş, numele spectacolului nostru, cei de la Frilensăr. Spectacolul în sine, s-a născut acum trei ani, în 2013, într-o iarnă friguroasă cu multă zăpadă. Îmi amintesc că după o noapte întreagă de mers cu trenul Prieteniei (cine cunoaşte, ştie), am ajuns la Iaşi dimineaţa devreme, m-am întâlnit cu Daniel Chirilă, Ada Lupu, Alex Iuraşcu, Ioana Corban, George Cocoş, Tiberiu Enache şi am avut prima repetiţie. Povestea ne-a prins pe toţi, cu toţii am înţeles instant ce aveam de făcut, drept urmare am repetat încă patru zile şi am dat premiera în Iaşi.

Mălăieş în călcăieş este un spectacol-poveste ce-şi propune să aducă în prim plan tradiţia şi obiceiurile ca factor esenţial în recăpătarea identităţii naţionale. Pentru mine, ca sursă de inspiraţie pentru rolul iedului au fost chiar tradiţiile de Crăciun de la mine din familie şi din oraşul natal.

Nu ştiu de voi, dar eu, cât am fost mică, în Ajunul Crăciunului îl luam pe fratele meu de mânuţă şi mergeam să îi colindăm, din uşă în uşă, pe creştinii oraşului. Începeam cu vecinii de scară. Toţi te primeau, te ascultau, dacă dădeai peste o gospodină, te lăsa să cânţi colinda pregătită iar ea mai frământa la cozonaci şi dacă era vreo unul care nu deschidea, zilele următoare auzeai zicându-se printre locatare "Ai văzut? Zgârcitul..."

Asta a fost prima modalitate prin care am încercat să fac bani. După ce terminam cu vecinii, mergeam din uşă în uşă tot cartierul şi continuam până nu mă mai ţineau picioarele. Într-un an am strâns suficienţi bani ca să îmi cumpăr un walkman aka casetofon cu căşti.

Da măi, şi uite aşa, în Ajunul Crăciunului, străzile oraşului erau împânzite de copii, dar nu glumesc, chiar era aglomerat la colindat. Uneori trebuia să îţi aştepţi rândul, alteori primeai ponturi "mergi acolo că dă bine", "nu mai ciocăni la ăla că nu deschide".

Apoi venea ajunul Anului Nou. Aici situaţia era diferită. Îţi era frică să ieşi pe străzi. Verii tăi mai mari cu băieţii de vârsta lui făceau bandă şi se costumau în urşi, capre, ţigani şi ţigănci, doctori înspăimântători şi ieşeau la urat. Başca că am prins şi perioada în care te duceai liniştit la om în piaţă şi alegeai petardele care ţi se potriveau. E, păi în ziua aia tot oraşul bubuia ca o zonă de război. Cică aşa se alungau spiritele rele, ca să nu intre cu noi în noul an.

Totuşi îţi luai inima în dinţi şi mergeai cu pluguşorul. Adică aho aho copii şi fraţi. Într-un an am avut o surpriză. I-a venit mamei ideea de a-l costuma pe fratele meu în căluşar. I-a ataşat de gât un cap de căluţ confecţionat de tataia. Aşa s-a transformat pluguşorul meu. Pe aho aho copii şi fraţi, fratele meu ţopăia ca un căluşar adevărat, cu credinţă şi seriozitate. Amintirile astea şi senzaţiile trăite în perioada respectivă mă fac să mă simt vie şi mă bucur că sunt ale mele şi că pot oricând să deschid sertarul să le retrăiesc.

Dar să revin la Mălăieş şi Frilensăr. Am zis, după cinci zile de repetiţii, am dat premiera la Iaşi, după care am plecat într-un mini-turneu prin ţinutul MoldoBucovinean. Doi ani la rând, în perioada sărbătorilor de iarnă noi am făcut acest mini-turneu. Apoi lucrurile s-au mai schimbat. Ca urmare a faptului că unii locuiau în Bucureşti şi alţii în Iaşi, nu aveam posibilitatea să îl jucăm atât de des cât ne doream, aşa că am luat decizia să îi mai facem o variantă, folosind o a doua distribuţie. Aşa i-am găsit pe Alina Mîndru Frilensăr, Paul-Ovidiu Frilensăr Cosovanu şi Chiraş Frilensăr Claudia.

Am simţit nevoia să (re)facem acest spectacol deoarece nu mai suntem la şcoală, trebuie să ne dăm singuri teme. Nu e nevoie să vizitezi teatrele de stat ca să îţi dai seama că generaţia actuală de actori tineri nu trebuie să se bazeze pe ele. Trebuie să preiei iniţiativa, trebuie să ai păreri pe care să le împărtăşeşti fără să aştepţi să vină cineva să te întrebe cum o mai duci. Dacă e să mă întrebi pe mine, nici nu ar trebui să îţi doreşti să fii angajat într-un teatru de stat. Există riscul de a face multe lucruri care nu îţi plac, dar mai ales există riscul de a te plafona.

Nu e uşor nici să fii independent. Trebuie în primul rând să ai un spaţiu în care să repeţi şi bineînţeles să joci.

Şi pe lângă spaţiu, îţi trebuie voinţă de fier, îţi trebuie suport material din altă parte deoarece se investesc mai mulţi bani decât se câştigă la început. Noi ne cumpărăm singuri decorul, recuzita, costumele.

Lada de zestre, ţoalele şi prosoapele tradiţionale din Mălăieş, toate sunt de pe la bunicii noştri. Costumele populare la fel, cumpărate de părinţi sau primite de pe la vreo rudă mai strângătoare. Prietenul Frilensăr Chirilă zice că teatrul românesc independent e susţinut de părinţi darnici şi ţin să îi dau dreptate.

Şi mai trebuie să fii muncitor, nu strică nici puţină îndemânare. Decorul la Mioritza de exemplu, aparent pare simplu. Un nor deasupra, un linoleum şi trei paleţi în mijloc. Nu e chiar aşa. La început ne lua 2 ore să punem norul. Acum ne-am perfecţionat, ajunge doar o oră. Apoi, linoleumul trebuie îngrijit ca să se menţină alb imaculat aşa cum ni-l dorim noi. Deci, noi suntem şi maşinişti şi costumieri şi actori şi regizori şi dramaturgi. Apoi, cel care nu joacă într-o seară vine şi stă la sunet, deci suntem şi sunetişti. Facem orice e nevoie numai să ne iasă bine spectacolele. Trebuie să fii pregătit să îţi asumi orice rol, într-o situaţie ca asta.

Să povestesc acum puţin cum se lucrează la noi. Pentru început se citeşte textul, la fel ca peste tot, doar că nu se propune vreo intenţie, vreo temă sau alte lucruri care să dea vreo direcţie înainte de lectură, ca să vedem cum sună, să vedem dacă se leagă povestea, cum se leagă. Acţionăm mult după impuls în prima etapă de lucru. Aşa începe. Apoi pe parcursul repetiţiilor, ne dăm sfaturi, discutăm mult, împărtăşim idei şi încercăm să înţelegem conceptul fiecăruia ca să găsim drumul cel mai bun către construirea spectacolului.

Ştii bancul ăla? De câţi actori ai nevoie să înfiletezi un bec? Răspunsul: de toţi, fiecare poate mai bine. Ei, asta se potriveşte şi cu Frilensării.

Şi mai e ceva, râdem mult, foarte mult. Se face foarte mult haz de necaz, se inventează laţii care durează şi câteva zile. Ţin să precizez faptul că de un an de zile ne întâlnim de 3-4 ori pe săptămână cel puţin, dacă nu în fiecare zi. Apoi avem câteva repetiţii la care facem tot ce ne trece prin cap. Dar tot tot, cu toată credinţa. Apoi facem curăţenie. Curăţenie scenică.

E greu şi e uşor. Dar ai numai de câştigat. Eu pot să spun cu mâna pe inima că am învăţat alături de Frilensări mult mai multe lucruri decât în facultate. Teoria e una, practica e alta.

Noi am făcut numai ce ne place, folosindu-ne de ce am învăţat şi aşa s-a născut o trilogie.

După Mălăieş, am făcut Hadika. Se spune că demult a fost odată ca niciodată, o fată a unui moşneag nipon, pe numele ei Hadika. Adică un fel de fată bună, nu neapărat bună, dar mai bună decât ceilalţi oameni care o înconjurau, care nu erau nici ei chiar aşa de răi, dar erau puţin mai ne-buni faţă de fata asta care era puţin mai bună decât ei care erau ceva mai răi ca ea. Şi se mai spune că povestea asta e ştiută doar de şase oameni care au plecat de acasă din lipsă de stare şi care acum cutreieră lumea să-i spună povestea micuţei Hadika, cea care era doar un pic mai bună ca ceilalţi, ceea ce n-o făcea neapărat cea mai bună, ci doar puţin mai onestă. Aşa că povestea Hadikă-i se cântă să-ţi intre la suflet... şi să o ţii acolo că poate te molipseşti şi tu să fii doar puţin mai bun decât ceilalţi care nu sunt neapărat răi.
Hadika, cîntece despre copilăria furată.

Ultima parte din trilogie este Mioritza. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, într-o zi cu soare, deşi nici măcar nu mai contează cum era, Dumnezeu a vrut să-i facă o glumă baciului moldovean şi să-l facă jertfa poporului său. Doar că Mioritza noastră nu s-a resemnat, s-a uitat stânga-dreapta, a analizat toate posibilităţile şi şi-a băgat coada stufoasă în treburile prea înalte. Panică în ceruri! Despre mituri, laitmotive şi moarte într-o oră şi ceva de: cum-ar-fi-dac-ar-fi-Dumnezeu-un-pic-mai-om...
Sau balada noastră din Tristory, trilogia emoţiilor tradiţional închipuite.

Dacă ar trebui sa definesc Frilensăr aş face-o aşa: grup de artişti independenţi care se manifestă cât mai liber cu putinţă prin teatru. Încearcă orice, nu fug de nimic, fără compromisuri, dimineaţa, la amiază, noaptea, în bar, în teatru, pe stradă, de la experiment la tradiţie, oriunde există un public atent şi sincer.

Mălăieş în călcăieş face parte din selecţia oficială a Festivalului Undercloud, 2016 şi va fi prezentat miercuri, 24 august 2016, la ora 20,00, la Sala Atelier de la ARCUB - Hanul Gabroveni, Bucureşti.

Mălăieş în călcăieş, după "Capra cu trei iezi" de Ion Creangă
Producător: Frilensăr & Teatrul LUNI de la Green Hours
Regia: Daniel Chirilă
Distribuţia: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Claudia Chiraş, Ovidiu Cosovanu, Dumitru Georgescu, Tiberiu Enache, Daniel Chirilă
Durata: 60 - 70 min.