Dacă ai fi cu adevărat prezent, ai accepta mai mult? - Menajeria de sticlă

Menajeria există în afara timpului. Ea e mai degrabă un fel de a privi decât un obiect în sine. Tot ce conţine ea e deopotrivă fragil şi de neclintit. Cât despre locuitorii ei, prizonieri în timp şi spaţiu, resemnaţi în pasiv-agresivitatea lor, ei par să păstreze încă o speranţă că ceva adevărat se poate arăta din interacţiunea umană.

Ritmul spectacolului este ceea ce îi dă puterea. Nimeni nu aleargă frenetic printre replici şi momente, ci se rumegă atent atât vorbele, cât şi prezenţa celorlalte personaje. E o muncă susţinută, nu doar pe scenă, dar şi în public, de a aştepta reacţii, de a observa detalii în fiecare apariţie.

Munca asta se justifică pe deplin, pentru că ea dă naştere unei serii infinite de unicate. De la paharele minuscule şi ghetele de plastic cu delicateţea lor oximoronică, până la cele patru personaje, totul se împleteşte într-un fel atât de complex încât nu mai rămâne loc de categorisirile şi simplificările pe care le efectuăm mecanic şi reflex, poate prea des.
 
În această adaptare a Menajeriei de sticlă se renunţă la dihotomiile şi planurile diferite între transparenţă şi opacitate, între realitate şi imaginaţie, clasic şi modern şi mai ales trecut-prezent. Să fie pentru că scenografia şi regia se îmbină subtil, făcând posibilă o atmosferă care suspendă timpul? Sau pentru că cei patru actori se expun atât de mult, lăsându-se surprinşi de reacţiile celorlalţi? Tipologiile se deşiră: mama nu mai e doar o femeie părăsită şi nevrotică, Tom, un blazat fără putere, Laura, fata de sub clopot, iar Jim, străinul misterios. Dimpotrivă, fiecare are puteri şi slăbiciuni pe care, în mod pur uman, nu reuşesc să le ascundă. Cei patru se aruncă în circumstanţele prezente şi se deschid cu sete în faţa posibilei schimbări. Cum am mai putea atunci să îi judecăm pentru fapte sau nefapte din trecut?
 
Spectacolul se anunţă printr-o înşiruire de întrebări, fără a răspunde niciuneia. Ele plutesc şi se înmulţesc pe măsură ce actorii încearcă şi, pentru câteva momente care se risipesc rapid, reuşesc să stabilească conexiuni adevărate. Facem baloane cu guma de mestecat în ciuda faptului sau tocmai pentru că ele explodează? Ne apropiem de un om dacă el ar putea să plece? Cu cât sunt mai multe răni, cu atât se pot găsi mai multe moduri de a pune degetul pe ele. Iar reacţia, şi mai ales momentul în care aceasta va apărea, este ceva complet imprevizibil.