Povestea unui spectacol - Psycho la Undercloud, 2017

Psycho a apărut din dorinţa de a introduce un nou gen de a face teatru, în zona horror-ului psihologic. Am vrut să fac un spectacol inspirat de universul lui Hitchcock şi să-l introduc în programul spaţiului Apollo 111 de piese realizate după scenarii de film. Am ajuns la Psycho la încurajarea lui Bughi (Bogdan Dumitrache) de a face ceva mai curajos, de a risca, de a nu rămâne într-o zonă confortabilă. Ţin minte că mi-a spus să fac ce vreau, să nu mă gândesc la consecinţe, să fac pur şi simplu spectacolul pe care mi-l doresc şi să las restul în seama lui.

Acest tip de încurajare şi de promisiune de libertate m-a ajutat foarte mult. La început m-am temut de acest titlu pentru că este unul dintre cele mai cunoscute. Este greu să faci ceva nou după o capodoperă iar dragostea mea pentru performanţa lui Anthony Perkins a fost un mare obstacol la început. Singură posibilitate a fost aceea de a spune povestea în felul meu, de a renunţa la tot ceea ce ştiam şi simţeam deja în legătură cu filmul Psycho.

În acest sens am citit romanul lui Robert Bloch şi am făcut un alt scenariu, mergând exclusiv pe personajul principal, spunând povestea din punctul lui de vedere, intrând în universul intim al lui Norman Bates. Ţin minte că vorbeam cu Bughi care îmi spunea că n-are sens să fac povestea ca şi când este nouă, ci să încerc să surprind cu altceva. M-am gândit de la început la un spectacol cu accente de musical dark, în care doar personajul principal să cânte, defazat de realitate, aproape că într-un videoclip. M-am gândit la o lume retro, văzută din perspectiva mistică şi inocent-perversă a unui colecţionar de obiecte şi de amintiri, cu păsări împăiate şi tapet cu flori, marcată de transparenţe, de ascunzişuri şi de prezenţa pop art a imaginii Fecioarei Maria.

Scenografele Bianca şi Sabina Veşteman au reuşit într-un timp record să-mi traducă fantasmele scenografice într-un decor ideal, perfect funcţional, exact aşa cum mi l-am imaginat.

Principala mea preocupare a fost aceea de a duce povestea într-un mister personal, de a lăsa toate zonele deschise, de a merge până la capăt şi înapoi în mintea personajului principal. Povestea lui Norman este una de iubire supremă, despre ce este în stare să facă un om pentru ceea ce iubeşte, despre oamenii unici care reuşesc să-şi ducă fantasmele până la capăt, şi chiar dacă unele fantasme sunt criminale, ele sunt iertate pentru că vin din suferinţă iubirii.

Istvan Teglas s-a dus până la capăt în această propunere şi a scos din el cele mai îngrozitoare şi mai superbe lucruri în acelaşi timp. Cu foarte multă graţie, aş putea eu spune. Nu ţin minte să fii întâmpinat probleme foarte mari în demersul nostru, poate doar momentele de panică obişnuite din ultimele repetiţii, când toată încercarea noastră serioasă de horror putea să devină imediat o comedie. Din teama de a nu greşi cu accentele horror am ajuns şi la o latură parodică a spectacolului, cu accente brechtiene care amintesc de faptul că spectacolul este şi un tribut adus lui Hitchcock de care actorii sunt conştienţi în fiecare moment.

Cel mai important lucru care a venit din muncă la acest spectacol a fost realizarea faptului că este posibil să faci ceea ce-ţi doreşti, să găseşti forme noi de exprimare, să găseşti libertate într-un spaţiu nou de teatru, susţinere, încredere şi chiar şi un public potrivit şi deschis la nou. Apollo 111 este un spaţiu care mi-a permis să-mi fac chiar şi o echipă de teatru, eu lucrând cu Ioana Mărcoiu, Ghighi Eftimie şi Vlad Bîrzanu şi la primul spectacol de acolo (Tărâmul din Globul Fermecat). Mi se pare foarte important să ai libertate să faci ce vrei şi să nu ţi se limiteze partea creativă, să nu ai alte griji pe cap în afară de construirea spectacolului. Această libertate elimină multe probleme pe care (poate) le întâmpinam mai demult, prin simplul fapt că lasă creativitatea să se dezvolte în forma ei maximă.

Ioana a făcut o Mary Crane foarte expresivă, m-a lăsat să mă folosesc de corpul ei, de vocea ei şi a ajutat foarte mult estetica spectacolului. Vlad Bîrzanu a fost un element extrem de important pentru povestea lui Norman, iar deschiderea şi sensibilitatea lui au adăugat un mare plus. Începând cu Andrei Radu, cei trei Sam care au jucat pe parcurs în spectacol (ceilalţi doi fiind Răzvan Krem Alexe şi Pavel Ulici) au desăvârşit o partitură foarte frumoasă, una dintre cele mai profunde scene din piesă, care ne ajută să pătrundem şi mai adânc în mintea lui Norman. Ghighi Eftimie este un actor foarte matur care ştie deja prea multe lucruri pentru vârsta lui, iar avantajul de a lucra de mai multe ori cu aceeaşi oameni este acela de a descoperi lucruri noi în ei, de a le valorifica, de a învăţa să nu te plictiseşti. Ghighi a lucrat cu Istvan la interpretările după Jay Jay Johanson, fiind şi omul care l-a făcut pe Istvan (începând cu Hedwig) să-şi descopere şi să-şi dezvolte talentul vocal.

În concluzie, probleme prea mari nu există atunci când nu ţi le faci singur şi singurul lucru care contează este plăcerea de a te descoperi pe tine însuţi.

 Psycho face parte din selecţia oficială a Festivalului Undercloud, 2017 şi va fi prezentat vineri, 25 august 2017, la ora 18,00, la Sala Mare de la ARCUB-Gabroveni, Bucureşti.

Psycho
După o idee de Robert Bloch
Regia: Iris Spiridon
Scenografia: Bianca şi Sabina Veşteman
Pregătire muzicală: Ghighi Eftimie
Adaptare muzicală şi reorchestrare: Petru Damşa
Distribuţie: Norman Bates - Istvan Teglas, Băiatul - Vlad Bîrzanu, Mary Crane - Ioana Mărcoiu, Sam - Andrei Radu / Răzvan Krem Alexe / Pavel Ulici, Milton Grave - Ghighi Eftimie
Producător: Apollo 111
Durată: 1 oră 30 de minute