Nici o raţiune de a fi - The Sunset Limited

În versiunea HBO, The Sunset Limited se întâmplă în apartamentul lui Black (Samuel L. Jackson), unde acesta îl conduce pe White (Tommy Lee Jones) după ce tocmai îl salvase de la sinucidere. În versiunea unteatru, personajele, ne-numite, îşi poartă dialogul chiar pe peronul gării unde saltul spre moarte al profesorului jucat de Şerban Pavlu e întrerupt de cel al misteriosului jucat de Richard Bovnoczki. Paradoxal, filmul se apropie mai mult de cadrul descris în piesa originară, scrisă în 2006 de Cormac McCarthy, decât montarea lui Andrei şi a Andreei Grosu. Acest fapt rămâne însă un detaliu, câtă vreme ambele, film şi spectacol de teatru deopotrivă, onorează un text excepţional, generând în forul interior al spectatorilor genul acela de emoţii intense şi idei neliniştitoare despre lucrurile cu adevărat importante.

Gata, ajunge cu vorbele mari! Sau poate că ar mai fi loc de una. The Sunset Limited îşi bine-merită nominalizarea UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului 2015. Totuşi, e greu de înţeles cum această justă nominalizare nu aduce, automat, şi nominalizarea celor doi actori care, practic, sunt spectacolul! Nediminuind cu nimic din meritele deşteptei scenografii a lui Vladimir Turturica şi a discretei regii a soţilor Grosu, succesul acestei montări e asigurat, în proporţie covârşitoare, de Şerban Pavlu şi Richard Bovnoczki, ale căror prestaţii nu sunt sub nici o formă inferioare celor ale lui L. Jackson şi L. Jones. Nu e nici exagerare, vă asigur. Lipsa lor din palmaresul Galei UNITER 2016 e o bizarerie egală cu cea a absenţelor Car(o)usel-ului, Stelei fără nume şi a Nicoletei Hâncu, excelent comentate şi de Monica Andronescu pe yorick.ro. Aş adaugă şi pe cea a Nicoletei Lefter, încântătoare în Aleargă!, la Green Hours. Nu, nu era vorba să fie înlocuiţi cei deja nominalizaţi, ci era cazul ca, într-un an bun, numărul nominalizărilor să crească de la 3 la 5. Poate că venerabila Gala UNITER ar avea ceva de învăţat, din acest punct de vedere, de la semnificativ mai tânăra, dar şi mai flexibila Gală Gopo.

Înapoi în (noua) sală a unteatru. Un om decide să moară, un altul decide să-l oprească. Cine e primul, cum gândeşte el, ce simte aflăm pe parcursul spectacolului. Cine e al doilea rămâne un mister aproape total. Ştim câteva episoade din trecutul său, dar mai nimic despre prezent. Cu ce se ocupă? Ce caută pe peron? Cum de sinucigaşul nu l-a zărit? Căutând să-l scoată până şi pe spectatorul cel mai imaginativ din zona sa de confort, McCarthy expediază rapid, cu tot cu ironia de rigoare, posibilitatea ca misteriosul lui Bovnoczki să fie, în fapt, îngerul lui Pavlu. Cu toate acestea, posibilitatea nu e integral compromisă de curgerea textului. Posibilitatea înger sau chiar posibilitatea unei poziţii net superioare în ierarhia creştină.

Abandonând cheia mistică şi observând poziţionarea sa geografic-temporală, salvatorul ar putea fi, de ce nu, el însuşi un sinucigaş căruia destinul şugubăţ s-a hotărât să-i răsucească decizia aruncându-l în calea unui frate de decizie şi suferinţă. N-ar fi de exclus nici varianta ca salvator şi salvat să fie unul şi acelaşi om, despărţit de o halcă temporară de, să zicem, un deceniu. Cândva un ins solar, optimist şi bucuros de viaţă, azi un pesimist incurabil, încăput definitiv pe mâinile depresiei. Sau un fost necredincios, ajuns pe marginea prăpastiei, revizitându-şi sinele mai tânăr pentru a se lua la trântă cu blasfemiile sale de la înălţimea siguranţei de sine şi de Deitate a prezentului.

Sau poate că dramaturgia e doar un vehicul prin intermediul căruia marele McCarthy filozofează în chip socratic pe teme hamletiene. Până la urmă, The Sunset Limited e un soi de amplă meditaţie pe marginea "A fi sau a nu a fi"-ului legendar şi asta nu doar pentru străveziile trimiteri la cel mai cunoscut monolog al lumii inserate de autorul american în discursul final al profesorului, moment ex-cep-ţio-nal rostit şi interpretat de Pavlu. Ieşirea acestuia din scenă nu lasă spectatorilor timp de reculegere, fiind urmată de un episod de intensitate similară, în care Bovnoczki, cu asistenţă regizorilor şi a dramaturgului, îşi urcă personajul la dimensiunile christice ale nu mai puţin celebrului "Eli Eli lama sabachthani?".

De-o parte, avocatul vieţii. De alta, cel al dispariţiei. Înfruntarea e crâncenă şi, susţinută de curajul (în primul rând, curajul!) tuturor celor implicaţi (autor, regizori, actori, spectatori), ea produce ravagii. Rezultatul e teribil şi nu îngăduie revanşă. Toate argumentele în favoarea existenţei sunt aruncate în aer de forţa dezlănţuită a minţii umane. Nici o raţiune pentru a fi.

Salvatorul, optimistul pierde lupta, sinucigaşul, cinicul o câştigă. Admiţând truismul conform căruia binele e sinonim cu viaţă şi răul cu moartea, primul eşuează. Ce poate fi mai cumplit?

Oare acesta să fie mesajul? Oare despre încoronarea răului să fie vorba? Sau avem de-a face, mai degrabă, cu un triumf neaşteptat, greu de citit, dar nu mai puţin impresionant al adevărului? Al acelui adevăr cumplit de incomod care ne tot şopteşte de undeva, din adâncurile conştiinţei, că e cazul să ne lepădam de iluzii, de măşti, de minciuni, de pretenţia că ştim, că înţelegem, că stăpânim.

Dacă suntem oneşti şi inteligenţi până la capăt, pare a ne spune McCarthy, dacă ne lăsăm creierele să raţioneze, libere de orice constrângeri, vom descoperi cel mai negru adevăr: nu există nici un argument pentru a fi. Şi totuşi, suntem. Chiar şi dincolo de acest final, existăm. Sinucigaşul şi salvatorul trăiesc, deşi tocmai au produs o demonstraţie a imposibilităţii existenţei.

Cătălin Tolontan l-a întrebat cândva pe Mircea Lucescu ce se întâmplă dincolo de faimoasa vorbă "speranţa moare ultima, dar moare şi ea". "Când moare speranţa, rămâne pasiunea", a venit răspunsul. Când moare raţiunea de a fi, rămâne faptul de a fi.