Sacra ardere de sine - Scene dintr-o căsnicie

Întotdeauna mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Ingmar Bergman, ale cărui filme aveau să fie un reper pentru regizori atât de diferiţi precum Andrei Tarkovski şi Woody Allen. Problematica bergmaniană pare să îl preocupe constant şi pe Radu Jude (în câteva din filmele de scurt, mediu şi lungmetraj care l-au consacrat (Alexandra, Cea mai fericită fată din lume, Film pentru prieteni, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim!), încă înainte de a fi transpus, pe scena Teatrului Naţional Timişoara (prezentat în premieră în martie 2016), trama din Scene dintr-o căsnicie - serial TV realizat de cineastul suedez în 1973 şi apoi difuzat cu la fel de mare succes în sălile de cinema.


Care este, aici, această problematică? Simplificând, meandrele unui cuplu în destrămare şi zadarnicele încercări ale soţilor - Johann (Ion Rizea), Marianne (Alina Ilea, Claudia Ieremia) - de a afla unde, când şi cum au început să se mintă. Efortul e cu atât mai anevoios, cu cât însăşi existenţa adevărului - a oricărui adevăr - este pusă sub semnul îndoielii. "Iubirea cea mare" (cum spun versurile unui cântec din anii '70) poate fi alungată, se ştie, "chiar şi de-o boare" atunci când "oarba ispită" o găseşte "obosită, plictisită". Nemaifiind păzită "cu săbii de-oţel şi de el şi de ea, la fel", este greu pusă la încercare. Personajele - ce descoperă că suferă de "analfabetism sentimental" - se întreabă ce anume a făcut să ruginească şuruburile inimii şi ale minţii, astfel ca dragostea - acel ceva care se învârte de la sine, ca un fel de perpetuum mobile - să nu mai fie, ca altădată, semnul învârtirii unuia în jurul celuilalt. Asemenea lui August Strindberg, Johann ajunge să creadă, cel dintâi, că "lumea e o latrină", că nu există "dragoste eternă", că "dragostea omenească nu înseamnă decât egoism". Devine o persoană extrem de dificilă, foarte asemenea lui Bergman însuşi, aşa cum îl aflăm în autoportretul său din volumul autobiografic, Lanterna magică: "Dacă mă simţeam atacat, muşcam la rândul meu ca un câine rănit. Nu aveam încredere în nimeni, nu iubeam pe nimeni, nu simţeam lipsa nimănui. Eram subjugat de o sexualitate care mă împingea spre o permanentă infidelitate şi acţiuni forţate, mereu chinuit de dorinţă, teamă, angoasă şi conştiinţă încărcată". Mediul excesiv de legalist şi de rigorist în care se formează îl determină să creadă că, dacă ar exista (şi cine poate dovedi că există?), Dumnezeu ar fi cu siguranţă un dumnezeu oribil, meschin, neîndurător şi părtinitor.


Decorul montării de la TNT (Iuliana Vîslan) se rezumă la un dormitor care - prin felul în care este luminat - pare mai degrabă o uriaşă colivie. Este împovărătoare existenţa înăuntrul ei, dar evadarea nu aduce mult dorita libertate nici soţului care se "dezleagă" de mult prea scurtul lanţ matrimonial, nici soţiei abandonate. Fiecare - înainte şi după mult amânata despărţire prin lege - complică viaţa celuilalt cu noi şi infinite necunoscute. Şi poate că eroarea lor constă în inabilitatea de a înţelege că dragostea nu este "ceva", ci - în chip tainic, revelat - "cineva". Că El, desăvârşirea tuturor, "dragoste este". Că dragostea aceea "în Hristos şi în Biserică" nu poate fi altfel decât aşa cum aflăm de la Apostolul neamurilor, Pavel, citat cu destulă circumspecţie de Marianne: "îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, nu cade niciodată".


"Personajele filmelor mele - spunea Bergman - sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale." Astfel - dincolo de zgomotul şi furia fiecărei noi colivii în care se închid personajele sale - poate că sensul, aşa cum speră să-l găsească Marianne, se află chiar în metanoia (schimbarea, înnoirea minţii), în drumul înapoi spre punctul zero al destrămării.


Zbaterea celor două personaje din Scene dintr-o căsnicie este inutilă şi chinuitoare. Nici recursul la credinţă al Mariannei nu face posibilă minunea (făptura cea nouă, nădejdea) pentru că sfârşeşte prin a fi doar un idol născut din frică şi numit Dumnezeu. "Vreau să tânjesc după ceva!" - spune, istovit fără nicio nădejde, Johann, cel convins că până şi credinţa e ca o tortură, asemenea iubirii pentru cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricât de tare l-ai chema. (La terminarea filmărilor, Bergman este de fiecare dată copleşit de un "nesfârşit dor de toţi şi de toate".) În ultima scenă, Johann şi Marianne se întind în patul matrimonial care, de astă dată, aduce mai degrabă a coşciug. Iar versurile lui Ioan Alexandru pot sta drept coda acestui spectacol: