Ilegitimă e iubirea dintre cei doi gemeni, Sasha şi Romeo, care, precipitată de o sarcină nedorită, devine motiv de crize existenţiale şi de familie şi pretext de explorare a unor sensibilităţi sociale: incest, avort, colaboraţionism. Ilegitim s-a născut dintr-un text scris de Alina Grigore (coscenarist şi unul din rolurile principale) pentru cursanţii şcolii de actorie InLight.
Şcoala de actorie ar fi, deci, mama: actori neprofesionişti (o parte), accent pus pe metodă, improvizaţie, descoperirea adevărului situaţiei, rămânerea în personaj pe parcursul filmării. Dacă ne raportăm strict la interpretare, lucrurile sunt oarecum în regulă. Pe principiul "numai cine nu munceşte, nu greşeşte", neprofesioniştii îşi duc rolurile destul de bine, mai ales că glisează mereu între aceleaşi (puţine) coordonate: sora depresivă şi religioasă (Gilda - Cristina Olteanu), mezinul taciturn (Romeo - Robi Urs) şi fratele cel mare, responsabil şi paratrăsnet pentru ceilalţi în relaţia cu tatăl (Cosma - Bogdan Albulescu, care nu intră la categoria neprofesionişti, dar are un personaj schiţat minimal). Actorii profesionişti, Alina Grigore (Sasha) şi Adrian Titieni (Victor Anghelescu, tatăl), pentru că muncesc mai mult şi se mişcă într-un spaţiu tridimensional, mai dau şi rateuri (şi nu mă refer aici la non-pumnul lui Titieni care o să concureze cu non-incendiul din Orizont la categoria făcătura anului în cinemaul românesc).
Problema e la tată, să-l identificăm aici pe regizorul Adrian Sitaru ca responsabil principal (cel puţin în paradigma auteur-istă dominantă) şi, în spatele lui, celelalte departamente creative: scenariu, imagine, montaj, etc.. Spre deosebire de tatăl dominator din film, Sitaru vrea să fie un tată cool, lasă copilul să crească singur, să experimenteze, şi apoi îşi face apariţia la majorat cu un hamster într-o cuşcă, dar e deja prea târziu. Gândit ca un soi de comic relief (eşec total dacă e aşa), momentul hamsterului e semnătura auctorială a unui regizor absent care sacrifică orice urmă de structură narativă doar pentru a-şi pune actorii în situaţii limită. Ilegitim are la bază un text, dar el nu se poate numi scenariu, e doar un amestec acauzal de secvenţe. Personajele sunt constante ca personalitate şi psihologie, dar vidate de orice gândire logică. Filmul abundă de decizii fără nici o noimă şi găselniţe de scenariu cusute cu aţă albă, toate menite să împingă personajele în noi drame: Sasha se decide dintr-o dată că ar încerca nişte heroină; Cosma (medic!) hotărăşte că e bine să-i dea nişte calmante; intervine Romeo, care ştie că nu se iau calmante în timpul sarcinii; secretul minor a fost dezvăluit, dar nu-i destul, aşa că, Sasha, sub alibiul drogului, îl dă pe faţă şi pe cel major. Şi iată cum un nou coş cu rufe murdare se varsă în sânul familiei.
Fără vreo structură care să-l ghideze, copilul creşte doar cu cei doi unchi de la imagine, şi sub influenţa minoră a unei mătuşi prin alianţă de la decoruri. Aceasta din urmă îi lasă moştenire o colecţie de matrioşti frumos aranjate pe sobă, astfel încât spectatorul să nu scape conotaţia (la prima mână, dar măcar e o încercare de a face cinema). Totul se întâmplă sub cupola unei estetici răsuflate care încearcă să altoiască ficţiunea cu documentarul observaţional: camera e spectator, nu ştie ce se întâmplă şi nu are timp să se gândească la încadraturi sau unghiulaţie, nu există duble, nu există director de imagine doar operatori, etc. (şi totuşi, nimic nu poate justifica acele zoom-uri pe faţa lui Romeo când Sasha dezvăluie că e însărcinată).
Trecând peste găunoşenia inerentă acestui gen de discurs - inevitabil, estetica observaţionalului, care în documentar e în acelaşi timp o etică, în ficţiune va fi redusă la formă -, filmul abdică de la principii chiar în final. E unul din puţinele momente în care se poate vorbi de mizanscenă în Ilegitim: familia fericită, strâns unită în jurul mesei, mai puţin Gilda, veşnic tristă, autoexilată pe un fotoliu la marginea cadrului. Pentru că a murit cineva (toţi sunt în doliu), pentru că îi repugnă familia ei incestuoasă, pentru că nu se mai căsătoreşte? Cel mai probabil pentru că asta e situaţia care i-a fost dată, şi în familia Anghelescu cineva trebuie să trăiască mereu cu o mare dramă. De fapt, nici nu are relevanţă, realizatorii filmului şi-au făcut un titlu de glorie din dictonul "spectatorul e liber să creeze propriul film", o preţiozitate care poate acoperi orice obiecţie.