Tot proiectul este un experiment de familiaritate în interiorul unui grup de actori: pe marginea unui scenariu scris de Alina Grigore, ei se zbat să creeze o cât mai veridică imagine de familie. Din textul original, Adrian Sitaru a păstrat doar tipologiile şi situaţiile, pe care le-a dezvoltat împreună cu actorii pe parcursul unui an. Totul a culminat cu un laborator, în care aceştia au rămas izolaţi într-o casă timp de două săptămâni, fără a ieşi din pielea personajelor. Aceeaşi metodă a fost aplicată şi în timpul filmărilor, cu diferenţa că actorii primeau cu o seară înainte indicaţii succinte pentru ce ar trebui să facă în ziua următoare - proces repetat pe tot parcursul filmărilor. E o metodă prin care Sitaru păstra iniţiativa, dar îi invita pe actori în conceperea viziunii asupra subiectelor şi temelor abordate. Ceea ce nu este neapărat o premisă greşită, dar din această abordare a rezultat, în cazul de faţă, o incoerenţă a masei discursului final.
Deşi, în timpul filmărilor, actorii au fost pe picior de egalitate cu Sitaru, prin intervenţiile de la montaj, el este cel care a avut ultimul cuvânt de spus şi a triat din zece ore de situaţii, subiecte, teme şi piste de dezvoltare a personajelor - poate că, o altă selecţie ar fi putut construi o imagine mai echilibrata a contextului.
Subiectul central este cel al incestului dintre gemenii Sasha şi Romeo. Într-o oră şi jumătate, filmul dezbate problema ilegitimităţii unui copil născut din incest şi posibila rezolvare prin avort. Întreg deznodământul nu pare a fi cea mai fericită variantă, pentru că face să se piardă orice consistenţă dintr-un presupus context mai dezvoltat. Astfel, Ilegitim pare a fi o schiţă a proiectului originar. Conflictele adiacente ating doar vag firul principal al evenimentelor, fără a explica îndeajuns starea de încordare din interiorul familiei, iar biografiile protagoniştilor rămân amintite în scurte momente, ca argumente aduse în certurile derulate în faţa camerei de filmat.
Proiectul, prin normele la care aderă, aduce aminte de manifestul Dogmei 95: de pildă, implicarea redusă a regizorului, modul brut de operare cu situaţiile şi personajele prezentate. Sau, puternica asemănare narativă cu Festen / Sărbătoarea (r. Thomas Vinterberg, 1998): disfuncţionalitatea surprinsă în cadrul unei mese de familie, cu un tată abuziv şi o mamă absentă - numai că aici e decedată (pe când acolo alegea doar să nu spună mare lucru), locul ei fiind preluat de amanta lui Victor, care are o prezenţă prea puţin palpabilă.
Adrian Titieni, un obişnuit al filmelor lui Sitaru, aduce interpretarea cea mai importantă. Încărcătura cu care vine, însă, are un fond prea vizibil în personaje anterioare, de tată absent, abuziv şi incapabil să îşi comunice non-violent sentimentele. În acelaşi timp, Robi Urs (Romeo) face un rol extrem de plat, care nu convinge publicul de afecţiunea pe care ar trebui să i-o împărtaşească Sashei. Coroborat cu interpretarea puternică şi expresivă a Alinei Grigore, acest fapt creează un vizbil şi prea puternic dezechilibru.
Finalul filmului stă ca dovadă de căpătâi a gradului de implicare al lui Sitaru. Aparatul de fotografiat al lui Cozma preia funcţia de a înregistra evenimentul festiv: prin obiectivul acestuia, momentul de familie aduce a fotografie / instantaneu în interiorul căruia e declanşată intriga. Pentru o astfel de soluţie tehnică este nevoie de multă pregătire, ceea ce intră în contradicţie cu metoda colectivă prin care e elaborat filmul până la această ultimă secvenţă a proiectului. Prin urmare, Sitaru intervine în mersul firesc al naraţiunii pentru a oferi o încheiere controlată: tatăl acceptă relaţia dintre gemeni, iar copii lui îi iartă nedreptăţile săvârşite în comunism. Filmul se situează în centrul dezbaterii despre avort, fără să ia partea vreunei poziţii.
Utima secvenţă încorporează discursul din off al lui Victor Anghelescu (Titieni), care îşi schimbă întru totul poziţia faţă de viaţă: de la un tată care împiedica încălcarea legii, prin denunţarea femeilor însărcinate care doreau avortul, în plin decret comunist, la un tată plin de compasiune, care acceptă micile accidente, ca incestul şi copilul ilegitim. Antiteza e observabilă şi în modul cum Victor este perceput de copii săi, care nu-i mai sunt ostili, ci îi acceptă greşelile trecutului. Deşi cadrul festiv al familiei Anghelescu este punctul de legătură între secvenţele de început şi final, ultima secvenţă marchează rezolvarea tuturor conflictelor ce apar pe parcurs între membrii acesteia. Astfel, se afirmă că rolul regizorului poate fluctua de la puternic-implicat la coordonator şi se readuce în discuţie poziţia enigmatică a autorului de film: colectiv sau auteur. Sitaru se aşază între cei doi poli: produce un punct incipient al creaţiei, pe care o dezvoltă alături de colectiv, dar la final intervine pentru a-şi putea exprima pe deplin viziunea. Astfel, nu este nici autor total, dar nici colectivul nu preia frâiele pe de-a întregul. Vorbim despre un hibrid.
Sitaru nu chestionează numai rolul regizorului de film, ci şi dilemele morale din jurul incestului, avortului, creşterii unui copil ilegitim. Astfel, acesta îşi continuă tradiţia filmelor în care protagoniştii se confruntă cu probleme ce ţin de aspectul dilemelor etice, începută cu Pescuit sportiv, continuată cu Din dragoste cu cele mai bune intenţii şi Domestic. La acesta, adaugă şi o dimensiune de meta-discurs, pe care o vehicula şi în scurtmetrajul Artă. Astfel Sitaru continuă în a exploata cinemaul ca medium, dar şi ca fond.