În general, secvenţa finală a fost citită în cheie happy-end şi contestată, pe bună dreptate, pe motive de incoerenţa şi necredibilitate. În ce mă priveşte, ceva mă râcâie şi la 12 ore după vizionare. Ceva e angoasant, enervant, deranjant acolo.
În primul rând, negrul. Deşi scenariul e evaziv, sunt multiple indicii că ne aflăm la parastasul de doi ani al mamei celor patru, soţiei personajului lui Adrian Titieni. Putem deduce despre mamă că a murit tânără ("Am 50 de ani", aruncă Titieni în timpul bătăii din deschiderea peliculei, poate fi o aproximare, nu neapărat o cifră exactă, dar tot rămâne o vârstă la care moartea e încă departe), că a fost vorba despre o tragedie adânc resimţită de toate personajele, dar parcă e totuşi prea mult doliu pentru un parastas de doi ani.
În al doilea rând, lipsa bărbilor celor doi fraţi. Cosma (Bogdan Albulescu) e aproape de nerecunoscut. Brusc, cei doi par mai tineri, dar şi mai puţin rebeli.
În fine, colivia, element-recurent în cinematografia lui Adrian Sitaru. Aşezată ostentativ în mijlocul cadrului-fotografie-de-familie, ea conţine un hamster care, cu câteva luni / secvenţe mai devreme, era încă suficient de mic cât să poată evada. Între timp, s-a mărit şi fuga a devenit imposibilă. S-a domesticit (un alt cuvânt-obsesie pentru regizorul co-scenarist).
Toate acestea m-au făcut să privesc înapoi. Ce ştim despre personajul tatălui? Printre altele, că este un aprig adversar al avortului. Şi ce mai ştim? Că are 50 sau puţin peste 50 de ani. În acelaşi timp, ştim că fiul cel mare, Cosma, are 34. Aritmetica ne spune că tatăl a fost şi el un părinte foarte tânăr. Cam cum e Saşa (Alina Grigore) acum.
Ce mai ştim despre tată? Că nu s-a rezumat în a refuza să facă avorturi, ilegale (pe vremea lui Ceauşescu) sau legale (după), ci că a devenit un delator, dând pe mâna procuraturii mamele care îşi dorea o întrerupere de sarcină. Poate fi opera unui fundamentalist sau a unei canalii oportuniste, după cum poate fi opera unui om îmbibat de frustrarea de a-şi fi compromis tinereţea din cauza unui copil apărut prea devreme, care alege apoi să îşi verse veninul în răzbunări succesive pe semeni aflaţi în situaţii similare.
Să privim apoi chestiunea incestului şi cea a naşterii unui copil ai cărui părinţi sunt fraţi gemeni. Citirea în cheie happy-end a finalului Ilegitim ne-ar duce cu gândul la faptul că filmul pledează pentru iubirea neîngrădită, pentru lepădarea de prejudecăţi, pentru progresul moral. Şi totuşi, deşi ne aflăm într-o epocă în care cinema-ul şi-a făcut un obicei din a promova cauze social-morale din cele mai diverse, chestiunea copiilor născuţi din incest nu prea este din aceeaşi categorie cu cea a dreptului persoanelor de acelaşi sex a trăi în conformitate cu propriile dorinţe, de pildă.
Acestea fiind adunate, Ilegitim îmi pare că oferă mai degrabă un noir-end. Un comentariu cinic, sec şi lejer absurd (toate mărci ale lui Sitaru) despre familie, relaţiile dintre generaţii şi dintre epoci, dar şi despre tendinţa artei moderne de a împinge graniţele moralei dincolo de limite în spatele cărora se întinde un hău cvasi-incontrolabil şi ininteligibil. Instantaneul de pe urmă înfăţişează un tablou în care conformismul familial cel mai banal şi non-conformismul cel mai cutezător îşi dau mâna într-un act de domesticire cu pronunţate tuşe lugubre.