Triplicarea lui Hamlet (II) - a little drop of Hamlet

Am propus Atelierului de teatru din Botoşani un joc supercalifragilistic, printr-un mini-chestionar cu trei întrebări, care să exprime legătura lor cu spectacolul a little drop of HAMLET, o adaptare după William Shakespeare. Pe scurt, acesta a pornit dintr-un experiment, din dragoste, curiozitate, nebunie şi dorinţa de a-l aduce pe Shakespeare mai aproape de adolescenţi (şi nu numai). Cu alte cuvinte, ruperea barierelor apărute în drumul spre... adevăr. Astfel, s-a născut povestea unui Hamlet de 17 ani, o picătură din ceea ce reprezintă călătoria fascinantă, plină de posibilităţi, situaţii diferite şi... deloc străine.
S-a optat pentru o punere în scenă a adolescenţilor. Aşa îl vedem şi îl simţim noi pe Hamlet, cel pe care îl găsim în noi.

Pe data de 8 august 2015, la ora 11.00, la Casa de Cultură din Alexandria, în cadrul celei de-a 10-a ediţii a festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis, va avea loc reprezentaţia spectacolului a little drop of HAMLET. Până atunci, însă...

Citiţi aici prima întrebare şi răspunsurile la ea.

2. În câteva cuvinte, povesteşte despre cele mai importante trei etape din lucrul la acest spectacol.
Florin Aioane (Hamlet): Prima aşa-zisă etapă a avut loc, în cazul meu, la scurt timp după ce mi s-a propus să intru în spectacol. S-a întâmplat în vara lui 2013 la Ideo Ideis, în Alexandria, într-o discuţie deschisă despre teatru purtată de domnul regizor Andrei Şerban cu participanţii de la acea ediţie, în care oferea exemple concrete din Hamlet şi vorbea despre importanţa existenţei acestei piese în zilele noastre. A fost pentru prima oară când am auzit pe cineva pronunţând cu atâta tărie cuvântul "adevăr".
A doua etapă se referă la lucrul efectiv la spectacol, care a durat aproximativ 6 luni, timp în care am cercetat, am adaptat textul, am format legăturile şi deveneam conştienţi, treptat, de actualitatea mesajelor şi de importanţa lor. Îmi amintesc că, odată cu înaintarea lucrului la spectacol, am simţit mereu că mă educ şi de fiecare dată când mă aflam în impas, mă întrebam "oare cum ar fi procedat Hamlet?", iar apoi "mă lăsam pradă intuiţiei".
A treia etapă s-a conturat după premiera spectacolului, moment în care am constatat că ne-am îndeplinit "obiectivele" şi am reuşit să arătăm lumii cu ce ne ocupăm noi, ciudăţeii ăia care rămân aproape în fiecare zi două-trei ore peste program. A fost minunat!
Emma Mateciuc (Ofelia): Când Lenuş Moraru, coordonatoarea trupei noastre, a încercat să mă convingă să cânt; Când am găsit melodia de la înmormântare; Discuţiile dinainte de începerea lucrului la spectacol.
Alexandru Afloarei (Claudius): Etapa de informare şi de cercetare, de familiarizat cu tot ce se întâmplă; etapa de brain-apocalipse de idei; etapa de încercări şi fail-uri, care duc spre toată spumă şi esenţa şi cea mai tare etapă e cea în care ne facem de cap, cu inimă şi cap.
Alexandra Mariniţu (Gertrude): Înainte de a începe lucrul la spectacol, atunci când am realizat nişte lucruri care m-au ajutat, apoi la prima repetiţie cu costume şi, în cele din urmă, la primul spectacol.
Raluca Viziteu (Polonius): Prima oară când am citit textul - îmi era frică că nu-l voi înţelege, că este un text prea greu, însă nu a fost aşa. Este unul din puţinele texte pe care le-am simţit atât de aproape şi m-a făcut să-mi pun atâtea întrebări. Momentul în care am simţit ceva ce mă atrăgea către Polonius, îl uram şi îl iubeam în acelaşi timp. Momentul în care m-am hotărât să devin o versiune feminină a acestuia - nu tatăl, ci mama Ofeliei - un personaj care va face mereu parte din mine.
Andreea Lupu (Rosencrantz): Îmi aduc aminte ca într-un vis de primele discuţii când am auzit numele lui Hamlet, atrăgător şi intrigant, fără să ştiu ce ascunde în spate. Apoi, prima dată când am citit opera şi simţeam nevoia să recitesc şi să tot recitesc fiecare rând ca să descopăr dedesubturi şi sensuri ascunse, am descoperit şi recunoscut cu toată fiinţa geniul lui Shakespeare prin actualitatea creaţiei lui, şi aşa m-am îndrăgostit irevocabil de el. O altă etapă a fost lucrul propriu-zis, când mi-am văzut colegii însufleţind numele din lista aceea de pe prima pagină a piesei. Să ne văd pe noi pasionaţi, evoluând a fost un cadou deosebit.
Anamaria Codiţă (trupa de teatru): Păi, cum se face un spectacol? Cu dedicare, multă voinţă, răbdare şi trebuie să ai, uneori, nervi de fier. Etapele ar fi: dezmorţire, apoi începem să lucrăm cu voinţă şi apoi, prin implicare, iese minunea.
Victor Drăghici (trupa de teatru): Eu unu' îmi amintesc - mai mult sau mai puţin înceţoşat şi / sau înflorit de memoria-mi oarecum bastard-ish - de la repetiţiile de mai demult (de prin toamnă sau iarnă, nici nu mai ştiu) de cât de multă treabă era cu înţelegerea personajelor - aici mă gândesc la discuţiile luuungi despre perspectiva [repetiţie greu de evitat] personajului asupra situaţiilor, despre relaţii şi motivaţii - that's how you tap into the essence of it all, aş zice. Şi, evident, continui cu punerea în practică a planurilor de invadare a castelelor din piepturile publicului: cum tre' să-ţi faci ditamai armata de sentimente pe care s-o echipezi cu cele de mai sus. În final, şi mai greu e s-o faci să mărşăluiască în formaţie, să găseşti un ritm şi să faci fiecare soldat-sentiment / soldatiment / souldat (cum preferi) să-l urmeze: fie că seamănă cu ţestoasa romană - abordare de tipul încet, dar sigur - sau un "CHARGE!!!" sălbatic de vikingi - adică să ai multă libertate în alegerea acţiunilor şi, na, să vezi ce-ţi iese (deseori ceva în acelaşi "stil" haotic ca poporul nordic). În Hamlet am văzut ambele tipologii - bine, ce-i drept, ceva mai puţine securi şi urlete şi coifuri cu coarne decât mă aşteptam.
Alex Gorghe (trupa de teatru): Trebuie să fii mereu atent la ce se întâmplă pe scenă, nu trebuie să priveşti publicul în ochi în timp ce ai altă treabă pe scenă şi nu ai voie să deranjezi repetiţia cu remarci inutile.
Robert Onofrei (trupa de teatru): Să îi asculţi pe ceilalţi, să îi respecţi şi să nu îi iei în râs.
Ilinca Prisăcariu (adaptare text): O primă etapă a reprezentat-o întâlnirea cu acest text şi revelaţiile succesive, post-lectură. Cu fiecare discuţie cu trupa, lucrurile se limpezeau şi se amplificau în mintea şi în sufletul meu. A urmat momentul de adaptare, tăiere, reinterpretare a poveştii, transformarea lui Hamlet la 17 ani, a personajelor, a situaţiei, a conflictelor. Aceasta a fost cea mai grea şi cea mai interesantă parte a călătoriei noastre. Făceam totul pe blind. Ne-am aruncat cu capul înainte, la început cu frică, dar apoi cu nebunie şi asumare. Dar, cam despre asta este vorba până la urma urmei... Îmi amintesc o dimineaţă de pus în ramă, când după o noapte albă de căutare a inspiraţiei, la o prietenă acasă, am lăsat textul la o parte şi m-am uitat la nişte filme cu fetele, am mâncat chips-uri şi am băut cola, apoi am plecat spre casă, la 6 dimineaţa. Am făcut un popas într-un parc de joacă (întâmplător, sau nu, chiar în cartierul unde stă Lenuş), m-am pus pe un tobogan, m-am uitat la cer, mi-am scos laptopul din rucsac şi am terminat textul. Găsisem cheia... Ultima etapă nu e ultima, călătoria continuă...