Jurnal berlinez - Ziua 1

O cafea, excelentă, oferită de gazda noastră şi, împreună cu colega mea, pornim în căutarea acreditării de presă şi a unei căi de rezolvare a problemei cazării. După o scurtă coadă la biroul de presa, sprintăm spre sala de cinema, unde, deşi am ratat începutul filmului lui Mike Winterbottom In this world suntem lăsate să intram pe la cel de-al patrulea nivel al imensei săli de proiecţie. Pe ecran se derulează povestea aproape documentară, îmbinînd tradiţia cine verite-ului şi cea a neorealismului cu tragismul real al emigrării clandestine din Afganistan spre Anglia. Într-o epocă a avioanelor, a călătoriei spre lună, a trenurilor super rapide precum TGV-ul parizian, această călătorie aproape pedestră a doi refugiaţi afgani, care nu are nimic iniţiatic, nimic mistic, nimic extraordinar decît încăpăţînarea lor fără limită, traversează deşertul pakistanez, graniţele Iran-ului, munţii Turciei, apele Mediteranei, Franţa şi în sfîrşit, Canalul Mînecii. Mijloacele de transport sînt diverse, cu cît vigilenţa grănicerilor şi apropierea de civilizaţia vestică cresc, cu atît vehiculele devin mai opresive, de la remorca unei camionete Toyota, bătută de vîntul deşertului, la containerul de pe vapor în care aproape toţi cei ascunşi înăuntru mor sufocaţi (inspirat de o întîmplare reală, în care şi-au găsit sfîrşitul 58 de emigranţi clandestini chinezi), de la lădiţele de portocale putrezinde din camioneta de marfă iraniană, la două scînduri precare, fixate ca punte sub un TIR francez care merge cu cel puţin 120 km/h. Pelicula se vrea un semn de exclamare şi un strigăt de disperare pentru sutele de emigranţi clandestini din Anglia a căror soartă se discută chiar în aceste zile, preconizîndu-se înăsprirea măsurilor luate împotriva lor şi ţinerea lor în stare de detenţie pînă la concluzionarea dosarului de azilant politic.

Un alt semnal dureros, de data aceasta de pe partea cealaltă a Oceanului, îl dă regizorul Alan Parker cu filmul său The Life of David Gale, avîndu-i ca interpreţi principali pe Kevin Spacey, KateWinslet şi Laura Linney. La cîteva săptămîni după ce guvernatorul statului Illinois, George Ryan, a comutat sentinţa a 164 de condamnaţi la moarte în închisoare pe viaţă, iar în patru cazuri în 40 de ani de închisoare, pelicula, care nu a fost încă lansată în Statele Unite, ia în discuţie justeţea pedepsei capitale şi, mai mult, cît de departe e cineva capabil să meargă pentru a-şi susţine ideile. Cu o distribuţie de primă clasă, o echipă de mîna întîi, la toate capitolele, profesionistul Alan Parker realizează un thriller excelent.

Dar adevăratul spectacol al zilei a fost cel ce a urmat proiecţiei: conferinţa de presă cu un Spacey animat şi în vervă, cu o Laura Linney inteligentă şi un Alan Parker cu umor şi discurs clar. Punerea pe picioare a producţiei a durat doi ani, ne spune regizorul, înainte ca gestul spectaculos al guvernatorului Ryan să atragă atenţia opiniei publice, Linney a povestit cum şi-a construit rolul încercînd să înţeleagă cum o activistă, precum cea pe care o interpretează, poate trăi zi de zi cu informaţiile şi datele copleşitoare ale propriilor ei campanii, Spacey a descris felul în care întîlnirea cu o profesoară universitară, care îmbină cariera academică cu cea a activismului în slujba drepturilor omului l-a ajutat să îşi definească personajul, dar nici unul nu a dat un răspuns direct, la întrebarea directă, privind atitudinea lor personala faţă de tema filmului. O adevărată lecţie în politică şi diplomaţie.

După-amiaza a fost mai puţin sumbră şi dedicată cinematografiei chineze cu proiecţia Hero, regia Zhang Yimou. Pelicula, o metaforă delicată, o reluare a povestirii din unghiuri diferite a aceloraşi evenimente, construieşte pe tema unei legende medievale chineze, un şir de tablouri, adesea prelucrate grafic pe computer de o frumuseţe picturală, într-o paletă coloristică aleasă cu grijă. Dacă nu ar fi fost creat deja precedentul de Crouching Tiger, Hidden Dragon, filmul lui Ang Lee, cu luptători şi spadasini zburînd delicat prin aer, luîndu-şi avînt pe coloane de lemn şi marginea îngustă a cornişelor, şi zburînd din bambus în bambus, probabil că nu aş fi avut acest sentiment de deja vu în faţa spectaculoaselor cascade. Cu toate acestea filmul se salvează prin simplitatea naraţiunii şi prin aceea rară calitate, către care uitam să rămînem deschişi în ziua de azi, a iluminării prin basm.

Cam atît azi. Deoarece biroul festivalului ne-a sprijinit, ne-am rezolvat amiabil şi problema cazării. Acum mă duc în căutarea unei sticle de vin alb, sec, pentru a sărbători evenimentul. Unde, însă, la nouă seara, nu ştiu. Ţine-ţi-mi pumnii.