Bunica (nu, nu auzisem de Alexandra Davidescu înainte de Bacalaureat) e pesemne capabilă să emoţioneze cam orice categorie de privitor. Aproape că nici nu contează ce spune (deşi un prieten mi-a mărturisit "N-ai idee cât am recunoscut-o pe mama în tot ce spunea bunica!"), ci cum spune. Blândeţea tonului, lentoarea mişcărilor, zâmbetul paşnic înfig rădăcini pentru cei dispuşi să o privească. Bunica e marea iubire a Elizei, va fi, în cazul plecării în Anglia, cea mai puternică legătură cu România (iar, în cazul rămânerii, refugiul în faţă inerentelor reproşuri părinteşti). Bunica e însă grav bolnavă (acelaşi prieten de mai sus mi-a atras atenţia "vezi că, tensiunea aia intră-craniană de care zice el la un moment dat, coroborat cu mărturisirea făcută în faţă vice-primarului că nu îi poate spune propriei mame adevărul, cam înseamnă tumoră în faza terminală"), iar Romeo închide în el acest adevăr cumplit, fără a avea puterea de a-l transmite nimănui. E fricos, egoist, sau doar încredinţat că fiica şi bunica (pe altcineva n-ar interesa) n-ar putea rezista să privească realitatea în ochi?
Matei (tare lipicios puştiul David Hodorog!) e, pesemne, versiunea jună a lui Romeo, omul în care personajul principal al filmului îşi regăseşte impulsurile inocenţei, dar şi cel pentru care ar putea fi, într-o versiune a optimistă a viitorului, un altfel de părinte decât a fost pentru Eliza. Matei i se prezintă lui Romeo cu mască şi Mungiu e suficient de subtil încât să lase nerăspunsă întrebarea: "Avea puştiul cu adevărat masca pe faţă? Sau doar aşa îl vedea bărbatul matur?".
De altfel, văzut exclusiv prin ochii personajului lui Adrian Titieni, filmul e, în fapt, perspectiva sa asupra vieţii. Vedem fix atâta realitate şi / sau închipuire câtă vede Romeo. Scena-cheie a incidentului de la locul de joacă îl prinde pe acesta cu garda jos, total nepregătit (teribil curajul lui Mungiu & Panduru de a lăsa în ceaţa planului-secund un asemenea moment, ceaţă care ne reaminteşte că cele mai multe dintre episoadele şi oamenii esenţiali ai vieţilor trec pe lângă noi că nişte năluci, în timp ce noi ne ocupăm de orice altceva).
În interpretarea de o discreţie impecabilă reuşită de Orsolya Moldován, asistenta Csilla e singurul personaj care nu îi cere nimic eroului principal. Îi duce maşina la reparat, îi e interfaţă cu procurorii şi cu văduva politicianului corupt, îi e mereu alături, fără o vorbă, fără un gest în plus faţă de ceea ce cere îndeplinirea sarcinilor de mai sus. Romeo nu are timp şi ochi să o observe. Ea nu are dorinţa ori voinţa de a ieşi din rolul de înger-păzitor şi de a-şi verbaliza sentimentele. De-ar sta altfel lucrurile, ar introduce-o bărbatul şi pe ea în malaxorul dement al vieţii lui? Ar începe şi ea să-şi înşire pretenţiile?
Mălina Manovici face tranziţia de la o mamă curajoasă la una convenţională şi de la o femeie însărcinată la una care se simte OK după avort cu o economie a mijloacelor şi o subtilitate a interpretării ce emoţionează teribil. (Auto)-plasată şi ea în rol de spectator al scenei pe care evoluează Romeo, Sandra are un loc mai privilegiat în raport cu Csilla, dar totuşi departe de luminile rampei. Părinte-singur, încearcă să construiască pentru Matei un altfel de drum, dar, observând, din sală, ce se întâmplă în piesa Romeo - Eliza, renunţă şi se re-grupează rapid. Copilul ei va fi la fel ca ceilalţi, iar un altul n-are sens să apară pe lume.
Cât despre Romeo, pământeanul cel iubit şi hăituit de semeni, nici o piatră aruncată nu e în zadar, nu?
"Da, aşa e, am pornit cândva cu vise şi intenţii dintre cele mai frumoase. Am muncit să-mi construiesc o carieră cinstită, am sperat să trăiesc normal în ţara pe care o iubesc. Pe drum, nu ştiu cum, nu ştiu când, am uitat să privesc în jur, să ascult oamenii, să le aud visele, să le înţeleg dorinţele, mi-am transformat bunătatea în egoism, fricile în obsesii, m-am însingurat şi izolat, mi-am transformat viaţă într-un carusel absurd, minţindu-mă mereu că fac ce trebuie.
Dar voi, voi unde aţi fost? Voi, voi cei care mă iubiţi şi pe care vă iubesc, voi unde aţi fost şi unde sunteţi? Azi, toţi păreţi, în ochii spectatorilor de dincolo de ecran, victimele orgoliului meu nebunesc. Dar eu m-am impus ca stăpân al vieţilor voastre? Sau voi m-aţi lăsat, rând pe rând, moment după moment, să decid în locul vostru în clipe esenţiale? Cât din eşecul de azi e născut din firea mea dominantă şi cât de renunţările voastre? Cât din starea de fapt e născută de răul faptelor mele şi cât de răul non-faptelor voastre?"
Bunica, Matei, Csilla, Sandra, Romeo. Cinci personaje, o singură ţară. Atâtea întrebări, încă mai multe regrete. Aici suntem. Ne privim? Ne iubim? Ne implicăm? Ne dăm un viitor?