Pot să vă placă sau nu filmele româneşti. Mai ales cele din Noul Val ale tinerilor realizatori. Puteţi să aveţi favoriţi, este normal. La fel de bine să consideraţi că la film trebuie să te destinzi după o zi grea şi să râzi. Foarte bine, nu e rău. Însă, dacă aţi trecut prin filmele lui Cristian Mungiu de la scurtmetrajele savuroase la dramele sale profunde şi premiate de lungmetraj, ar fi bine - şi nu, nu din patriotism, doar pentru o întâlnire cu talentul unui cineast - să îi vedeţi opera de faţă.
De trei ori a trecut pe la Cannes, anul 2016 e însă cel în care i se recunosc meritele de regizor. Şi, după ce filmul se va încheia, veţi înţelege că juriul a decis corect. Un scenariu banal, dar decupat original şi o regie cu rezolvări inventive.
Pentru că Bacalaureat este cel mai matur, mai cizelat film al său. Nu că celelalte nu ar fi fost, însă aici strânge toate căutările sale într-un stil personal, strălucit. Dacă tu ca spectator român, cel care înţelege şi ceea ce nu e spus în cuvinte în peisajul cotidian familiar şi viciat, priveşti atât de încordat şi mut derularea acţiunii, probabil că publicul din afară are şocul unei pelicule mexicane.
Sigur că este reuşita unei întregi echipe. A operatorului Tudor Vladimir Panduru care filmează cadre dificile de zi în tonuri coclite, multe de noapte cu lumină puţină, interioare cu lumină filtrată sau de lumânare. A monteurului Mircea Olteanu cu săriturile lui fără racord, la buna intuiţie a regizorului. Desigur, a acestei distribuţii gândite milimetric. Chipuri realiste, personaje fără exagerări, credibile, toate cu suflet, fiecare cu drama sa, cu detaliile lui mici psihologice. Şi cei care apar în câteva cadre la poliţie, ca şi personajele de prim-plan. Rareş Andrici după frumosul film independent Bucureşti, te iubesc aici pe contre-emploi, de viitor, de ce nu, internaţional. Apoi Vlad Ivanov care revine sub bagheta regizorului, aici ca inspector de poliţie în uniformă, cu propriile lui probleme (tandru comice) de cuplu şi familie - ce dozare de forţe şi voce, atât de potolit acum, de succint, de natural, cu sclipirile lui mici de umor.
Filmul poate să fie, la o adică, şi unul poliţist. Este un delict, iar poliţia începe o anchetă. Însă departe de vorbăria, de frenezia montajului din genul american. Şi nu că eroii sunt inferior pregătiţi sau n-au treabă. Dar este o lentoare căutată a filmului de autor care desface povestea în straturi subţiri, remontând mereu tensiunea ca pe un cub Rubik.
Este reuşita şi acestei tinere Maria-Victoria Drăguş, adolescenta care declanşează tot, hârtia de turnesol a unei reacţii chimice toxice, vocea unui viitor posibil. Cea care va striga şi ea probabil mai târziu prinsă în sistem ca nevinovaţii de la vizionarea poliţistă gen Usual Suspects.
Profesorul de teatru Gelu Colceag debutează în film şi îi oferă directorului său de şcoală autenticitate şi echilibru în doar două scene-cheie.
Mama din film este interpretată în mod neaşteptat de Lia Bugnar. În afară de Coca Bloos, ea este practic cea care a deschis realismul românesc de după Revoluţie. Scena ei de dragoste de pe birou din Patul conjugal, tenta ei à la Jessica Lange (cu care seamănă mult), este în continuare antologică. Ea a părăsit, din păcate, filmul şi s-a dedicat teatrului, a descătuşat sipetul cu comori al scrierii de dramaturgie actuală, cu degetul pus comic exact pe rana care trebuie. Revenirea de aici, cu acest tip de sleială, oboseală, deprimare cum îi aduce eroinei sale la capătul puterilor, aşa cum numai personajele drogate din dramele de la TV au, este una glorioasă. Bucuria ei de a se afla pe covorul roşu la Cannes 2016 în bătaia blitz-urilor şi rafalele euforice ale aplauzelor avea pentru ce să existe. Şi, chiar dacă îşi târăşte în asemenea hal drama de cuplu, Mungiu nu o lasă să fie abulică sau total absentă ca mama din American Beauty. Ei îi încredinţează demnitatea durerii şi adevărurile spuse calm, fără nicio ridicare inutilă de voce. "Contează cum alegem". Vocea bunului simţ şi a raţiunii secătuite. Şi aşa energia s-a dus de mult, iar tragedia în care trăieşte nu o lasă să se certe. Personajul ei este bibliotecară, iar genul acesta cuminte, calm, demn şi înţelept de a aborda drama am mai văzut-o în realitate o singură dată, tot la o bibliotecară, o doamnă din UNATC. Lia reuşeşte şi aici o scenă memorabilă, cum nu mai are cinema-ul românesc, când singura atingere între soţii îndepărtaţi îi provoacă un curent electric de repulsie. Probabil va lua un premiu Gopo în 2017 pentru cea mai bună actriţă în rol principal.
Şi, ultimul, dar nu cel din urmă, Adrian Titieni, în rolul său de cea mai lungă întindere, mai concentrat chiar şi decât cel din filmul Pescuit sportiv. Personajul său protagonist este soţ, fiu, amant, doctor, dar acum pare a fi numai tată. Şi Mungiu ni-l arată cu toate faţetele, în destinul lui încrâncenat. Te poartă din mediu în mediu, observatorul perfect. Doar simplu spectator al vieţilor celor din jurul său (splendide "ferestre", ecrane TV spre ceilalţi - gardul şcolii, fereastra casei cu soţia, geamul amantei, parcul cu copii, parcarea atacului). Şi, de la trupul fetei lui, la cel crispat al soţiei fumând, la acela al amantei care-şi îmbrăţişează copilul - se uită la toţi la fel de rapid şi de implicat ca la peştii din acvariul directorului. Şi la fel de orb la semnificaţiile gesturilor şi dorinţelor rămase pudic nedeclarate. Explicaţiile vin mereu cu zgârcenie sau lăsate doar să se întrezărească pe parcurs.
Filmat şi el des din spate - filmările marca regizorului cu care ne-a ţinut cu sufletul la gură în 432 -, căutând aparent sens, în fapt urmărind ca un pitbull o unică idee pe care o mestecă la nesfârşit, o pune mereu în discuţie. Fata lui mai trebuie să dea bacalaureatul, ca să plece la bursele din străinătate, pentru care a pregătit-o toată viaţa, cu toate sacrificiile şi meditaţiile posibile. Dar fata a fost atacată şi, acum cu mâna dreaptă în gips, riscă să piardă din calitatea examenelor. Iar tatăl, în orice discuţie, cu oricine din jur, de la prietenul poliţist, la omul de afaceri - cu tentaţiile lor -, la amanta obedientă şi procurorul de la caz - rămâne cu obstinaţie agăţat pe un singur cuvânt. Examenul din titlu, marea, unica şansă de a-i pleca fiica spre o viaţă mai bună.
Instrumentarul este al Noului Val - unghi fix, cadru frontal, lipsa muzicii. Încadraturile sunt parcă mai strânse, mult mai multe planuri medii, iar muzica de operă adaugă când trebuie din respiraţia ei câteva accente unor situaţii ciudate. Ritmul este lent, iar cadrele se repetă, la fel ca sinusoida drumurilor tatălui. Se revine iar şi iar la şcoala fetei, punctul de maxim intens, singurul pentru el.
Însă, pe măsură ce lucrurile au acceptat să se întâmple, când secretele se află şi se explică şuşotit, când stresul se adună din toate părţile peste protagonist, filmul începe şi el să mărească pasul. Suspansul te ţine prins, iar camera are chiar o ieşire din calm, în scena de agitaţie de la criza mamei eroului. Reintră apoi în fixitatea de până atunci, însă montajul în cadru şi mereu ştiinţa de a decupa replicile măresc tensiunea.
Replicile sunt gândite la milimetru. De parcă din mai multe variante de scenariu s-a tot scos din ele şi, chiar dacă mai eliptice, au rămas în final doar strictul necesar, minimul, doza concentrată, linia de text care ea singură să dea cheia unui tot, să poată să facă lumină. Şi aceste detalii de viaţă care apar dintr-o singură propoziţie, dau filmului profunzime (şi, veţi vedea, valabilitate universală).
Protagonistul, Romeo, cel care-şi risipeşte cioburile grijei sale pentru cei din jur, ajunge în final un foarte românesc Romică, iar compromisul lui, atât de dramatic pe cât de inutil, banal ca ştirile de la tv. Calmul domol, cumsecade al abandonului.
Sunt semne de întrebare la care regizorul-scenarist nu răspunde. Le lasă în aer neexplicate pentru un plus de sufocant mister. Dragostea există, ca şi emoţia, chiar şi astfel cenzurate. Sunt mici supape în film pentru fiecare, dincolo de rutină şi ritualuri. Chiar şi protagonistul îşi îngăduie o pauză de la mersul în cerc, un plâns eliberator, bâjbâit, în tufiş.
Finalul, cu un băieţel cu care tatăl rămas cu cuibul gol ar putea să o ia de la capăt, să investească, să ceară, să dreseze, rămâne deschis. O buclă fără sfârşit cu străinii de lângă.
Nu vă grăbiţi să plecaţi. Pentru că nu cu nostalgia melodiei vesele Ani de liceu trebuie să rămâneţi. Mungiu mai adaugă cinic semnal de alarmă sonor şi lipeşte şi Ani de şcoală al lui Dovleac Florin, metafora cea mai puternică pentru tabloidizarea, manelizarea unei ţări în derivă morală.