Dar nu despre frica înţeleasă ca spaimă, ci ca refuz cu privire la unele spectacole. "Eu la teatru-dans nu merg!", "pfoai, e fără vorbe?", "spectacol străin? N-o să-mi placă..." sunt reacţii de frică intelectuală sau, am zice noi, de un anume tip de lene culturală în contact cu provocarea. Ar fi, de fapt, frica înţeleasă ca instinct de conservare a ceea ce ştii că îţi place, în raport cu ceea ce ştii că nu-ţi place. E prima emoţie pe care o ai în secunda în care, întrebat dacă vrei să mergi la spectacolul cutare, tu spui "nu", după care nu-ţi doreşti decât să fii lăsat în pace de către cel care te-a întrebat.
S-o luăm băbeşte: pe de o parte, fiecare spectacol vrea să placă. Până şi cele de intervenţie socială, furioase, reacţionare, care enervează, indignează etc.: în esenţa lor, toate vor să placă, toate vor aplauze. Reţinem, deci, aspectul fundamental al plăcerii spectatorului - o plăcere nu ca relaxare şi confort, ci ca satisfacţie a provocării, a descoperirii, a incitării, a suspansului, a şocului, a râsului, a meditaţiei etc. Prin urmare, singurul motiv pentru care refuzaţi un spectacol de teatru-dans e însuşi faptul că nu cunoaşteţi tipul de plăcere care vă este pregătită. Aşadar, ce v-ar mai opri să-l vedeţi?
Pe de altă parte, dacă aţi fost şi nu v-a plăcut (adică nu v-a provocat, nu v-a emoţionat, nu v-a atras atenţia mai mult decât o face viaţa cotidiană), e mult mai probabil să fie "vina" spectacolului decât a voastră. E treaba teatrului să se facă înţeles, mult mai mult decât a spectatorului de a sta cu dicţionarul pe genunchi şi de a-l descifra. Deci, dacă nu v-a plăcut, faceţi tot posibilul şi direcţionaţi verdictul "nu-mi place" exclusiv înspre spectacol. Nu înspre genul de teatru în care temporar a fost încadrat. Cu alte cuvinte, fiţi înţelepţi în actul receptării, înţelegeţi unde s-a greşit, unde nu, lăudaţi-l pentru momentele bune şi, pentru cele nereuşite, condamnaţi-l. Cu argumente.
în curând, despre scepticism