Să nu încurcăm lucrurile: imaginea de mai sus, aia cu omul care nu cultivă decât ceapă, este o hiperbolizare urâtă (dar uşor de înţeles) a ceea ce vrem să diagnosticăm acum. Dacă despre acel tip de spectator am vorbi aici, am termina textul în două cuvinte: să citească! Din păcate, însă, snobii au citit, deja, la viaţa lor suficient de multe litere (şi din-ălea mari, şi din-ălea mici, cum zicea Iureş în Absolut!) încât să aibă acces la aproape orice formă de artă. Aşa că nu incultura ar fi la mijloc, ci comportamentul fals, subîntins de o arzătoare dorinţă de afirmare a propriei prezenţei la teatru. Iată, mai jos, câteva tipuri de comportamente care trădează o mare incompatibilitate între ceea ce eşti / simţi / gândeşti cu adevărat şi ceea ce afişezi.
Snobismul prin prezenţă. Sunt la teatru şi vreau să fiu văzut. Intru pe uşă cu privirea de stăpân, privire rece / deşteaptă / pătrunzătoare. Privire de om căruia nu-i scapă nimic. Păi dacă tot merg la Purcărete, să se vadă că merg, nu? Vorbesc cu interlocutorii mei, dar privirile îmi sunt în altă parte: ele se rotesc atent şi cu înţeles asupra foaierului, unde mulţi alţii, ca mine, au venit cu dublul scop de a vedea "un Purcărete" şi de a face impresie. Brusc, comportamentul nu mai e cel firesc, de acasă şi de la birou, ci e unul studiat şi straniu şi abia aştept să fiu întrebat ceva despre teatru, ca să pot exploata această şansă de a-mi marca teritoriul. Daţi-vă seama că abia în secolul XIX s-a impus stingerea luminilor în sală, la teatru. Până atunci, însă, era firesc ca luminile să fie aprinse, prilej pentru spectatori să se observe unii pe alţii. Prilej de afişare a "culturalizării".
Snobismul prin râs. Dacă e de râs, apoi râd nene! Să se audă. Am un râs rotund, ritmat, sonor, un râs care ar fi bine să se audă separat de al altora, pentru că eu nu sunt "de-al masei" şi ştiu să adulmec nuanţele fine... N-oi pricepe io toate straturile de construcţie ale spectacolului, dar dacă râd, sunt acolo!
Snobismul prin aplauze. Că mi-a plăcut, că nu, nu mai contează: eu am de aplaudat. Ba chiar mă ridic în picioare şi îi chem pe actori la rampă. Aşa m-a crescut mama, aşa e frumos: să aplauzi mult, sonor, ca la carte.
în curând, despre prejudecăţile spectatorului