Exces nr. 4: superficialitatea - Fotoliul spectatorului de teatru (IX)

Nu, nici pe asta n-o va recunoaşte nimeni. Dintre toate excesele publicului, despre care am scris şi vom scrie, probabil doar despre frică şi scepticism omul va spune, cu juma' de gură, "da, domne, aşa e..." Restul? Tăcere cel puţin suspectă. Haideţi, atunci, să eliminăm măcar în scris această tăcere şi să vorbim, mai jos, despre încă un exces: SUPERFICIALITATEA. Repezeala. Nerăbdarea de a da verdicte. De a nu "săpa". Fuga de efort. Lipsa de chef în a aprofunda lucrurile.

La fel ca şi celelalte excese, superficialitatea vine la pachet cu judecăţile de valoare, dar, spre deosebire de consistenţa celor pe care le generează scepticismul, de exemplu, judecăţile superficialului s-ar putea să provină din lene şi grabă. Nu că i-ar lipsi ceea ce se numeşte, atât de pretenţios, "cultura teatrală", însă refuză să şi-o folosească activ şi să aprofundeze receptarea, având totodată pretenţia că... aprofundează. Ţineţi cont că însăşi istoria artei a evoluat ca reacţie la superficialitate şi conformism. Momentele de avangardă (în special în literatura şi, ulterior, în teatrul începutului de secol XX) au întors lucrurile cu susul în dos cu unicul scop de a trezi interes faţă de forţa actului creator, în toate formele legitime pe care le putea lua.

Ceea ce nu ştie superficialul, însă, e că, cumva, se dă în vileag tocmai în clipa în care deschide gura. "A, păi la Dabija nu mă duc dacă face spectacole după Creangă...", "ce naiba, Caragiale e cu dans?" - sunt mici gafe de evaluare care vin din nerecunoaşterea a ceea ce înseamnă libertatea artei, în cel mai larg sens. Judecăţile pot fi şi rafinate, bineînţeles, în sensul că pot fi justificate, cu argumente de stilistică sau de estetică, dar problema de raportare rămâne aceeaşi: graba de a da verdicte, bucuria de a nu face efort (având pretenţia că îl faci) şi munca insuficientă de a scotoci în propria cultură teatrală, pentru informaţii, analogii, contexte. Repet, superficialitatea n-ar fi condamnabilă dacă, la mijloc, n-ar fi pretenţia, aşadar snobismul.

Există, totuşi, unele forme legitime de superficialitate. Când sunteţi obosiţi, supăraţi, nervoşi, în mod oficial "cu gândul în altă parte" pentru că există în viaţa voastră lucruri mult mai importante decât estetica teatrală, atunci prin superficialitate puteţi spune că vă conservaţi energia. Chiar o recomand. Aşadar, în cazul în care nu trebuie să folosiţi scobitori ca să ţineţi pleoapele deschise, recomand să deschidem bine ochii şi să dăm credit spectacolului, chiar mult credit, înainte de a judeca / refuza / eticheta / trece cu vederea.