Exces nr. 2: scepticism - Fotoliul spectatorului de teatru (VII)

Continuăm, astăzi, ceea ce acum câteva zile părea un demers ciudat, adică discuţia-pastilă despre excesele spectatorului şi vorbim, mai jos, despre încă un vechi "beteşug" din capul spectatorului: SCEPTICISMUL. Din păcate, în comparaţie cu frica despre care era relativ uşor să vorbim înainte, scepticismul e un blocaj mult mai greu de diagnosticat şi, deci, de lecuit. Cauzele sunt sensibile şi întotdeauna altele în funcţie de starea fiecărui spectator, aşa că pusul degetului pe rană va fi, azi, mult mai imprecis. Şi mai cu semnul întrebării. Aşa că...

... scepticism. Neîncredere. Scepticism. Lipsă de chef intenţionată. În traducere liberă: "poţi să spui ce vrei despre spectacolul / regizorul X, eu ştiu de pe acum că n-o să-mi placă". E, într-un fel, o reacţie mai evoluată decât frica de spectacol, fiindcă acum discutăm de un refuz justificat, din convingere. În aproape toate cazurile, refuzul e adresat fie unui spectacol anume, fie autorului de spectacol, deci stilului său de creaţie. E, deci, un refuz cultural adresat teatrului, privit ca rival.

Scepticismul bazat pe cunoaştere săracă. Nu vorbim despre cât de rezonabile sunt motivele pentru care nu vă place cutare regizor sau teatru sau stil de a face teatru, ci despre cât de mult le daţi importanţă. Să zicem că aţi văzut unul sau cel mult două spectacole ale aceluiaşi regizor şi v-aţi convins că "nu-i de mine". Creşteţi în această atitudine refractară, amplificaţi starea avută la spectacol şi, practic, căutaţi "nod în papură" pentru orice detaliu care vă vine în minte legat de spectacol. Reacţia devine mai mare decât cunoaşterea; argumentul vostru e impresia. Atitudinea e intens subiectivă şi, orice vi s-ar spune, sunteţi gata să căutaţi argumente în toate zonele culturii ca să vă justificaţi poziţia de NU definitiv. Încăpăţânare clasică, care vă face să nu vă mai aduceţi aminte cu exactitate nici măcar motivul pentru care ziceţi NU. De altfel, scepticismul e unul din puţinele excese constructive, căci generează polemică. Ca atare, un posibil leac (şi singurul, de fapt) ar fi resetarea tuturor reacţiilor voastre contra şi o mai atentă analiză a argumentelor pro pe care ceilalţi le aduc în discuţie.

Scepticismul bazat pe cunoaştere profundă. În acest caz, spectatorul sceptic e un spectator corect. A văzut mult, cunoaşte lucrurile despre care vorbeşte şi e aproape imposibil să se mai lase convins că regizorul X poate să-i placă. Are argumente, nu reacţii şi impresii pripite, iar felul în care îşi justifică poziţia e raţional. Totuşi, până şi în acest caz scepticul mai poate face ceva pentru a-şi potoli neîncrederea: o separare obiectivă a minusurilor de plusuri, în cazul întregii opere a autorului pe care nu-l agreează, astfel încât "jumătatea plină a paharului" să fie la fel de vizibilă cum e cea goală. Pentru că întotdeauna, dar întotdeauna, există o jumătate plină.